ALTE PROGRESE AU FOST REALIZATE de integrarea studiilor clinice, imagistice, fundamentale, a metaanalizelor în ediţiile succesive ale clasificărilor interna­ţionale, oficiale ale tulburărilor psihice (clasificarea internaţională a bolilor psihice a OMS şi clasificarea Asociaţiei Americane de Psihiatrie). Etiologia tulburărilor psihice este concepută în cadrul unor ipoteze neuro­biochimice, neurofiziologice, neuro-degenerative, de neurodezvoltare şi în con­textul unei vulnerabilităţi genetice, modulată diferenţiat socio -genetic, iar progresul ultimilor ani în toate aceste direcţii este considerabil.
Pentru a ţine pasul cu ritmul rapid al evoluţiei psihiatriei, toate manualele şi tratatele esenţiale, care constituie baza informaţiei, a formării profesionale şi a educaţiei continue a profesioniştilor din domeniul sănătăţii mintale îşi actualizează ediţiile la 4 – 5 ani.
„Psihiatrie clinică” este o astfel de lucrare, de fapt un tratat concis, adus la zi, dar care integrează şi conceptele clasice ale practicii psihiatrice. Lucrarea, coordonată de prof. dr. Dan Prelipceanu, editată de prestigioasa Editură Medicală, cuprinde toate capitolele unui tratat modern de psihiatrie, redactate într-o manieră sintetică şi didactică.
Destinatarii lucrării sunt studenţii anului VI ai facultăţilor de medicină, rezidenţii în specialitatea de psihiatrie, medicii de familie interesaţi de o documentare actualizată în domeniu, specialiştii psihiatri, neurologi şi legişti, studenţii în psihologie şi psihologii clinicieni sau orice medici de o altă specialitate interesați de psihiatria clinică.
Co-autorii cărţii sunt specialişti redu­ta­bili, incontestabili lideri ai domeniilor lor (prof. Mircea Lăzărescu, prof. Ovidiu Băjenaru, prof. Dragoş Marinescu, doamnele psiholog dr. Maria Grigoroiu-Şerbănescu şi Cristina Adina Popescu, precum şi mai tinere cadre didactice ale Disciplinei de Psihiatrie de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti).
Cartea elaborată de acest colectiv interdisciplinar oferă o perspectivă completă asupra stadiului actual al psihiatriei clinice, precum şi substanţiale capitole dedicate curentelor de gândire în psihopatologia clinică, geneticii psihiatrice, metodologiei cercetării ştiinţifice psihiatrice, psihiatriei judiciare şi celor mai actuale şi utilizatwe scale clinice psihiatrice.
Stilul concis, remarcabil de unitar pentru o carte cu 11 co-autori, aparatul bibliografic concentrat la referinţele fundamentale, apărute inclusiv în anul 2011, caracterul didactic al redactării fiecărui capitol fac din acest volum un instrument util pentru o iniţiere profesională şi modernă în practica psihiatrică clinică

Considerați că bolile reumatologice sunt subdiagnosticate în România?
Aceste boli sunt cea mai frecventă patologie în țările civilizate, cu un standard de viață peste medie, reprezentând o încărcătură extraordinară pentru economie şi pentru sistemele de sănătate. Contrar părerii îndeobște încetățenită, nu bolile cardiovasculare sunt cele mai frecvente, ci acestea. Este adevărat, nu sunt atât de grave ca bolile cardiovasculare, dar prin frecvență se poate spune că practic nu există specialitate care să nu aibă de-a face cu acest domeniu al patologiei, deși reumatologia este specialitatea care se ocupă în mod deosebit de ele. Din consultațiile din sfera medicinii de familie, majoritatea au ca subiect bolile reumatologice, afecțiunile musculoscheletale.
Este greu de vorbit de diagnosticul bolilor reumatologice în general, pentru că unele dintre ele sunt simplu de recunoscut, altele necesită investigații foarte complexe. Diversitatea lor este extraordinară, sunt câteva sute de boli în această categorie!
Puteți să ne dați exemplul unei boli reumatologice subdiagnosticate?
În acest sens, am putea vorbi despre reumatisme inflamatoare în stadiul lor inițial, poliartrita juvenilă, care apare la copil și este etichetată numai ca „reumatism”, fără să fie numită boală în sine. Sub denumirea comună de reumatism se ascund câteva sute de boli; a spune „reumatism” nu înseamnă nimic atât timp cât nu ai identificat care anume este boala propriu-zisă, pentru că sunt atât de numeroase, iar tratamentul și gravitatea lor sunt diferite.

Care este cea mai frecventă dintre aceste boli?
Artroza periferică și artroza coloanei vertebrale, așa numita spondilartroză.

Aceste afecțiuni apar și la tineri?
Artroza periferică este o boală a vârstnicului, cea vertebrală începe în tinerețe. Spondilartroza începe în discul intervertebral, iar patologia discală debutează devreme în cursul vieții. Adulții suferă pe măsură ce se acumulează uzura acestei structuri, iar cu timpul toate cele care susțin axul corpului ajung să se deterioreze.

La nivelul țării, avem o situație în ceea ce privește bolile reumatologice? Știm câți români suferă de aceste boli?
Nu, evidențele sanitare din România sunt precare. Există raportările spitalelor care nu ilustrează întreaga patologie, pentru că intervine efectul de selecție al internării. Cei care ajung în spitale, unde sunt diagnosticați și li se întocmesc foi de observaţie, se regăsesc în statisticile medicale, dar situația reală, din teren, este cvasi-necunoscută. Orice strategie de tratament începe de la cunoașterea realității din teren. Nu putem să implementăm un program de sănătate pe cifre pe care le importăm, numai presupunând că România seamănă cu alte țări din Europa.

Putem estima că numărul real de bolnavi este dublu față de cel înregistrat?
Mai mult decât dublu! Există date în evidențele unităților sanitare, inclusiv la cabinetele medicilor de familie, dar acestea nu sunt adunate și nu sunt distilate, adică nu sunt verificate ca și corectitudine a diagnosticului și nu sunt puse într-un sistem de evidență unică. Cu alte cuvinte, nu sunt centralizate!

Aveți în plan așa ceva?
Nu este sarcina societăţilor profesionale să facă asta, ci a Ministerului Sănătății și a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Ei fiind organizatori și finanțatori ai actului de sănătate, este interesul lor să știe câte cazuri există, pentru a le putea aloca resursele necesare.

Care considerați că sunt costurile acestor afecțiuni la nivelul unui sistem de sănătate și în special în România, dacă există date?
Nu deținem toate costurile pe țară, având în vedere răspândirea largă a acestor boli, dar pot să vă spun că, în general, pentru un tratament de nivel mediu există resursele necesare. Problemele apar acolo unde intervin medicamentele moderne, așa-zise biologice, rezervate unui grup restrâns de pacienți, dar unde cu siguranță finanțarea este subevaluată. Nici o țară nu își poate trata toți bolnavii cu medicamente biologice. Este nevoie de o selecție, pentru că prețurile acestor medicamente sunt destul de îngrăditoare, iar costurile tratamentului per pacient ating câteva mii de euro pe an.

Care este cea mai scumpă dintre aceste afecțiuni?
Sunt trei boli cunoscute din acest punct de vedere – poliartrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic și spondilartritele. Frecvența acestora este aproape egală în toate țările. Poliartrita este o boală endogamatică, afectând populația la o rată aproape fixă, indiferent unde se face statistica – în jur de 1%, plus/minus 0,3%. Dacă sunt peste 20 de milioane de români, numărul celor bolnavi este de 200.000. Lupusul, de exemplu, este o boală mai rară, însă cu o gravitate mult mai mare. Din păcate, şi în ceea ce o privește, ne lipsesc datele de statistică.

Care sunt costurile sociale ale acestor afecțiuni, având în vedere că sunt invalidante și că multe persoane își pierd locul de muncă după ce dezvoltă o boală a aparatului locomotor?
Cum este gestionată această situație în România?
În principiu, un tratament corect și aplicat la timp nu impietează foarte mult asupra capacității de muncă decât ocazional, dar și aici paleta situațiilor este de la câteva zile de incapacitate de muncă, mai ales cauzată de durere, la pierderea completă a capacității de muncă; așadar nu se poate vorbi despre acest subiect la modul general. Prin frecvența mare a acestor boli și prin gravitatea potențială, reprezintă o încărcătură serioasă pentru activitatea productivă.

Românii se prezintă în general la timp la medic?
Sunt unii care consultă medicul la cele mai mici semne și uneori încarcă serviciile medicale cu insistenţa cu care cer asistenţă pentru lucruri aparent banale. Practic medicina de mai bine de 50 de ani în România, dar nu aș putea spune că se poate face o caracterizare a pacientului român. Peste tot, atitudinea față de propria suferință variază de la o preocupare excesivă până la o neglijare excesivă – așadar, de la caz la caz situaţia poate fi diferită. Este o atitudine aproape culturală, nu poate fi pusă în tipare legate de naționalitate.

Există o diferență între capitală și provincie în ceea ce privește accesul la tratament pentru aceste boli?
Da, dar și între diferite zone ale țării. Sunt județe întregi care nu au reumatolog și îngrijirea acestor bolnavi cade în grija altor specialități, de exemplu medicina internă – reumatologia fiind o specialitate derivată din medicina internă sau în cea a balneofizioterapeutului – ceea ce nu este întotdeauna în regulă. Majoritatea acestor județe se află în sudul țării, tendința de migrare a medicilor fiind către centrele mari, ceea ce lasă unele zone descoperite.

Considerați că reumatologia este o altă disciplină deficitară la numărul de medici în România?
Aș zice că această problemă este pe cale de ameliorare. De la câteva zeci de medici în urmă cu 25-30 de ani, acum suntem aproximativ 230 de medici reumatologi la nivelul țării.

Ce s-ar putea face pentru un mai bun management al acestor afecțiuni?
Probabil foarte multe. Cu siguranță, măsurile luate ar trebui să se înscrie într-un plan coerent care privește nu doar patologia reumatologică, ci și strategiile de sănătate în general. Astfel, cu siguranță, toate patologiile și-ar găsi o gestionare coerentă. Nu poți să te concentrezi pe o direcție mai mult decât pe alta pentru că e contraproductiv. Orice strategie pornește de la realități; în schimb noi, în România, încă importăm date.

Care este rolul medicinii de familie în gestionarea acestor afecțiuni?
Este un rol foarte important, pentru că numărul mare de cazuri excede posibilitatea de a le trata la specialist. O solidă pregătire de reumatologie practică în mediul profesional al medicului de familie este hotărâtoare. Problema este că bolnavul nu ar trebui să rămână la nesfârșit în zona medicinii primare; atunci când posibilitățile sunt depășite, medicul de familie ar trebui să îndrume bolnavul la un medic specialist.
De exemplu, o paradigmă foarte actuală este atitudinea faţă de poliartrita reumatoidă precoce. Dacă boala este recunoscută în primul an de la apariție, șansa bolnavului de a rămâne productiv este imensă. Dacă tratamentul este amânat, atunci statistica este încărcată de cazuri avansate, grave și invalidante. În primul an de suferință, bolnavul nu are simptome foarte caracteristice; un reumatolog, însă, le identifică și realizează care sunt semnalele de alarmă. Pentru că durerea este simptomul principal, medicul de familie se mulţumeşte să prescrie un medicament împotriva durerii. Durerea cedează, timpul trece, boala continuă. Un tratament insuficient de hotărât în această etapă aduce o evoluție gravă a bolii.

În ce direcție se orientează cercetarea în reumatologie din România?
În țară există șapte centre cu activitate academică și de cercetare; nu există regiune care să nu aibă un centru de asistență și de cercetare în reumatologie. Posibilitățile de diagnostic și tratament disponibile în România sunt la nivel european. Că nu toate sunt accesibile ușor este altceva, este o chestiune de organizare. Dar există posibilitatea să îți rezolvi o problemă în România în domeniul acestei patologii în proporție de 95%, nu trebuie să pleci în străinătate pentru asta.
An de an specialiștii noștri și‑au înmulțit prezența la congrese internaționale și nu doar în Europa, ci și pe alte continente, și putem constata că s a născut o generație de tineri reumatologi care ar putea reprezenta mugurii unui viitor ceva mai bun în cercetare, judecând după materialele publicate în Revista Română de Reumatologie, după apariția în reviste din străinătate și în programele congreselor internaționale.

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, luna Februarie 2012.