Când ați plecat din România? De ce ?

Am plecat din România în 1987, după terminarea Facultății de Pediatrie la “Carol Davila” și după un an de stagiu la Spitalul “Victor Babeș” din București.

Nu știu dacă pot da un motiv precis. Au fost mai mulți factori care ne-au influențat: nu aveam casă, ne tot mutasem de la mama mea la părinții soțului. Nici speranțe de a avea una nu prea erau, căci ambii părinți aveau condiții să ne țină. În timpul facultății trecusem prin câteva episoade destul de neplăcute: când m-am măritat și mi-am schimbat numele, secretara facultății m-a sfătuit prietenește să port numele de fată la facultate, căci altfel s-ar putea să am o problemă, apoi am fost ușor înlăturată „cu felicitări” din funcția pe care o dețineam de coordonator sport-turism pe IMF, apoi șeful de grupă m-a anunțat vioi că, deși aveam note foarte mari, nu voi putea beneficia de cele 50 de sutimi la media finală pentru că nu sunt și nu voi fi niciodată membră de partid, și asta pentru că „m-am dat cu străinătatea”.

Dar cel mai groaznic lucru a fost când unul din cei șapte colegi de grupă – cu care împărțisem sandvi­șul zilnic – mi-a strigat copilul de numai un an și jumătate, în sala mare a Spitalului de copii, „jidov mic”. Asta mi-a ars sufletul atunci, și, deși eu nu aveam rude în Israel, am venit acasă și i-am spus soțului că vreau să plecăm. Adevărul este că noi nu simțisem până atunci nici un fel de diferențe, aveam o mulțime de prieteni, eram iubiți de ei și aveam o viață socială foarte frumoasă. Nu doream ca viitorul copilului meu să atârne de ura îngrozitoare față de evrei.

Așa că până la urmă am plecat. Și poate în străfundul străfundului a fost un act de răzvrătire față de oamenii de cultură români care-mi împinseseră tatăl la sinucidere. Probabil că era un mod de a fugi de locul în care omul care m-a crescut și m-a educat a fost pur și simplu condamnat să nu-și poată practica arta de care era îndrăgostit – tata a fost pictor. Și asta numai pentru că era foarte talentat.

Așa că am luat calea Israelului cu toții: soț, copil, socri.

Care au fost primele impresii despre Israel și sistemul de sănătate? Ce v-a frapat ?

Primele impresii au fost izbitoare! Plecasem în perioada cea mai cumplită pentru românul de rând, în care lumea se bătea pentru un pachet de unt sau câteva ouă. Îmi aduc aminte că am sosit într-o vineri, iar sâmbătă cumnații ne-au luat să vizităm Ierusalimul vechi și toate locurile sfinte. Ca să ajungem dintr-un loc într-altul treceam prin piața arăbească, plină de minunății. La un moment dat, pe o tarabă plină cu tot felul de mirodenii am observat un munte de zahăr candel, care în România dispăruse până și el, dar care mi-a bucurat în copilărie jocurile de șotron cu prietenele mele, fiind și cel mai ieftin dulce – 1,5 lei suta de grame. Într-o clipă de neatenție a cumnaților, am luat de pe tarabă un pumn cât am putut și mi l-am îndesat în gură ca un copil nemâncat! Aveam totuși 29 de ani!!! Și, pe deasupra, mi-am mai și reumplut pumnul cu cât am putut. M-a descoperit cumnatul, când a văzut că nu pot vorbi din cauza gurii pline. Toată familia s-a distrat pe seama mea și mi-au cumpărat un kilogram întreg, ca să mă satur.

Mă întrebați ce m-a frapat! Din primele zile am fost surprinsă de organizarea clară, bunăvoința și amabilitatea surorilor și medicilor față de pacient și aceasta fără a fi condiționat de un plic sau de un cadou. Dacă vrei să vorbești cu șeful clinicii nu este absolut, dar absolut nici o problemă, el nu este un Dumnezeu, se află în locul în care se află pentru a fi disponibil pacienților și familiilor. Este adevărat că munca este grea, ziua de lucru este lungă, gărzile sunt dărâmătoare, dar totul este retribuit, chiar dacă astăzi și noi, medicii din Israel, protestăm pentru condiții mai bune de lucru. Și ce m-a frapat puternic a fost faptul că dacă vrei să muncești și ești serios poți munci oricât te țin puterile. În România pe care eu o părăsisem nu puteai avea mai mult de un loc de muncă, iar gărzile erau impuse și nu erau plătite separat.

Cum a continuat parcursul dvs. profesional ?

Primele luni au fost grele, căci limba este grea și despărțirea de cei dragi de acasă apăsa destul de tare. În plus, diploma mea de medic pediatru nu a fost recunoscută. În schimb, am fost recunoscută ca medic generalist. A fost un moment greu: departe de ai mei, într-o lume străină, fără limbă și practic fără meserie. Așa că, deși am fost solicitată să încep o specializare la o secție de neurologie, am preferat să mai fac un an de stagiu și apoi să mă reîntorc la pediatrie. Lucrurile s-au schimbat pe parcurs. Încă din timpul stagiului am fost remarcată de un profesor român, șeful uneia din secțiile de chirurgie ale spitalului în care lucrez, acesta propunându-mi să rămân în secția dumnealui ca rezident. Soțul meu însă s-a împotrivit vehement, considerând că devenind chirurg voi fi total vândută meseriei și deci voi fi prea puțin timp acasă. Așa că până la urmă am dat examen pentru a fi primită la Pediatrie. Postul însă se elibera într-un an, așa încât mi-am început rezidențiatul, provizoriu, la Medicină Internă.

Anul cât am lucrat la Interne a fost îngrozitor de greu. Ca pediatru, nu am avut ocazia să tratez edeme pulmonare, în România nu era obișnuit ca un caz de urgență să fie rezolvat pe secție, nu făcusem niciodată o resuscitare și nici nu prea aveam cui să-i cer un ajutor sau un sfat. Gărzile erau grele tare, nici vorbă de închis ochii… Erau gărzi în care primeam câte 11-12 bolnavi noi, iar când era mai liniște stăteam cu urechile ciulite să aud orice mișcare. Îmi era frică mai ales pentru că nu stăpâneam limba, fugeam de telefon ca de foc. Iar a doua zi o luam de la capăt: vizita bolnavilor, stabilirea tratamentelor, externările și apoi abia plecam acasă la celalat job: de mamă! Ca un făcut, fiind gravidă, am născut și, în perioada imediat următoare, directorul secțiilor de geriatrie, tot român și el și tot fost pediatru, dr. Marian Rabinovici, mi-a propus să renunț la orice și să vin să lucrez ca rezident la el în secție, căci avea un post liber. M-a ademenit ușor – ușor, explicându-mi că în afară de toată susținerea lui voi avea posibilitatea de a-mi lua și un al doilea job, câștigând astfel mai mulți bani, de care aveam atâta nevoie. Până la urmă am acceptat, și iată-mă de la pediatrie la geriatrie.

Sigur că la noua secție programul era mai lejer și așa am adăugat un alt job, apoi altul și altul. După un an am fost rugată să fac o rotație de șase luni la Hospice. Am intrat în panică, am încercat să mă opun, dat fiind traumele suferite în anii tinereții, dar n-a fost chip să scap. Am început lucrul la Hospice pe 1 iunie 1991, iar pe 11 iunie, ziua mea de naștere, am realizat un record pe care nu l-am mai atins în cei 21 de ani care au urmat: 7 morți din 14, într-o singură noapte. Am fost disperată, m-am auto-acuzat și tot ce mi-am dorit a fost să mă reîntorc oriunde, numai să nu mai rămân acolo. Și cu toate astea, după un an, când mi s-a cerut reîntoarcerea, am refuzat! Începusem să mă acomodez, mă vedeam făcând bine, viața avea deja alte valori. Chiar în gărzile pe care continuam să le fac mă revoltam pe mine însămi când eram nevoită să fac o resuscitare care, de cele mai multe ori, nu reușea sau nu prelungea viața într-un mod eficient. Întorcându-mă la geriatrie, nu mă mai bucuram de nici o reușită în tratamentul bolnavilor avuți în grija mea. Abia așteptam să-mi termin treaba și să zbor la bolnavii mei de la Hospice. Până la urmă șefii n-au avut încotro și au trebuit să-mi aprobe reîntoarcerea într-o secție pe care, de fapt, nimeni nu o voia. M-am reîntors cu gândul de a-mi închina cariera celor aflați la sfârșitul celei mai cumplite bătălii. Atât doream, nici prin gând nu-mi trecea ideea unei cariere academice.

Cercetarea a început ca un ajutor pentru șeful meu de a colecta date, apoi mi-a venit o idee proprie și m-am prins în joc. Am început să scriu.

Cariera academică a început la fel: șeful m-a rugat să-l ajut să organizeze un curs pentru medicii de familie. Și m-am trezit că-l organizez singură, ba mai mult, am primit felicitări și recomandări către Facultatea de Medicină din Tel Aviv. Acolo am început la fel, împreună cu șeful meu, să organizăm un curs de 400 de ore pentru medici, cu două săptămâni de practică în Hospice, care la ora actuală este cel mai mare curs din Europa de Medicină Paliativă. La propunerea decanului de atunci, român și el, prof. Făinaru, mi-am depus actele pentru postul de preparator. La sfârșitul primului curs am primit premiul de cel mai bun organizator. Și iată, în trei ani am fost numită conferențiar clinic, iar în 2003 am primit premiul studenților de cel mai bun profesor pe facultate!

În 2009, după pensionarea șefului meu, am primit conducerea secției de Îngrijiri Paliative “Beit Friedman” la Centrul Medical Sheba. În paralel, am fost printre primii inițiatori ai Societății de Medicină Paliativă, societate care are ca scop înființarea sub-specialității de Medicină Paliativă în țară. Am fost pe rând membru în directorat, apoi secretar și în ultimii șase ani președinta Societății. În acest timp am organizat congrese naționale, două mari congrese internaționale (2000 și 2008), am scris împreună cu ceilalți membri Standardele de Medicină Paliativă, am scos o revistă în domeniu și am construit site-ul Societății. Ca și societate suntem afiliați Sindicatului Medicilor din Israel și suntem membri ai Asociației Europene de Îngrijiri Paliative. În 2007 și 2011 am participat la alegerile pentru directoratul EAPC, a cărui membră sunt și astăzi.

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica,  luna Decembrie 2011.

Eu, unul, am plecat în primul rând din lipsa banilor. Experienţa prilejuită de demersurile prin care trebuia să „fac rost” de bani în perioada studenţiei, ca mulţi alţi studenţi, în paralel cu participarea constantă la cursuri şi la activităţi spitaliceşti, m-a învăţat multe. Practic, de atunci, nu am mai avut nicio clipă sentimentul că sunt student (nu-l aveam nici înainte…), n-am gustat niciodată privilegiile acestui statut, iar pentru mine studenţia a fost doar o cursă a cărei unică finalitate erau banii.

Totuşi, am reuşit. Practic medicina de patru ani, sunt medic rezident în Marea Britanie, am parte de performanţă profesională şi de confort material. În plus, atât cât îmi stă în putinţă, susţin colegii rămaşi în ţară. Nu este extraordinar, dar e mult mai bine. Cum e posibil?

Libertatea internetului

În cele două decenii post-revoluţionare, schimbarea la suprafaţă a României a fost marcată de luptele pentru „împărţirea teritoriilor”. Pentru a-şi impune controlul asupra pieţei autohtone, clicile (în sens sociologic) formate în sistemul comunist şi companiile străine interesate au investit în noile posibilităţi tehnice oferite de progresul calculatoarelor şi al mijloacelor mass-media. Departe de zona comercială şi de atenţia presei, răspândirea internetului şi a sistemelor computerizate, pe lângă efectele de natură comercială urmărite de iniţiatorii introducerii lor pe piaţă, a avut şi efecte neprevăzute. Frumuseţea inovaţiei tehnologice constă tocmai în imposibilitatea controlului total de către proprietar asupra modului în care utilizatorul va folosi acea tehnologie.

Aceste fenomene, dublate de intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007, au produs o schimbare deschizând perspective neaşteptate unei categorii profesionale oarecum neglijate până atunci. Este vorba, desigur, de medicul român, de individul statistic, de tine şi de mine, dragul meu cititor. Prin internet am descoperit că nu mai sunt îngrădit. Mai mult, prin câteva clicuri de mouse dobândisem acces la informaţia profesională şi culturală publicată de autorităţi cu adevărat mondiale. Brusc, eram liber! Liberi sunteţi şi voi – aveţi posibilitatea să rămâneţi în România, să plecaţi din ţară sau să vă întoarceţi în ea! Totul se datorează progresului tehnologic. Dialogul profesional veritabil are loc pe forumurile de pe internet – „underground”. Pentru tot ceea ce am realizat sunt îndatorat unor oameni pe care nu i-am cunoscut şi probabil că nu-i voi cunoaşte faţă-n faţă niciodată. Este vorba, cred eu, de o nouă formă de rezistenţă – rezistenţa faţă de presiunea societăţii de consum, cu aromă post-comunistă în cazul ţării noastre.

Deprinderea de a utiliza calculatorul şi buna cunoaştere a limbii engleze mi-au permis ca prin intermediul website-ului central al Foundation Training (programul de stagiatură din Marea Britanie), în 2007, să obţin un post de medic stagiar în cadrul Wales Deanery. Wales Deanery este una dintre cele mai mai mari şcoli de învăţămînt post-universitar din Marea Britanie, ataşată Universităţii din Cardiff, şi acoperă toată Ţara Galilor. În continuare experienţa de a utiliza calculatorul a fost utilă deoarece aproape totul aici este informatizat. Băncile, instituţiile de stat, Colegiul Medicilor, toţi şi toate au câte o interfaţă web prin care se pot efectua plăţi sau trimite documente. Se creşte astfel foarte mult eficienţa prin reducerea birocraţiei şi minimizarea necesităţii de interacţiune directă cetăţean-funcţionar.

Şocul profesional

Odată intrat în spital, şocul profesional a fost uriaş. În timpul stagiaturii am avut şase plasamente a câte patru luni fiecare: Gastroenterologie, Medicină de Urgenţă, Chirurgie Generală (anul 1); Nefrologie, Medicină de Urgenţă, Ortopedie (anul 2). Din prima zi de muncă mi s-a cerut să performez şi să-mi asum responsabilitatea deciziilor mele. Era un mediu de muncă supervizat, însă aceasta nu trebuie sa dea impresia că era cineva care să mă ţină de mînă şi să-mi arate pas cu pas cum merg lucrurile. Există diferenţe foarte mari între ceea ce se înţelege prin medic stagiar în România şi ceea ce este un medic stagiar în Marea Britanie. Începând cu cel de-al doilea an mai ales, stagiarul funcţionează în mod autonom şi se aşteaptă de la el să fie capabil să gestioneze de unul singur pacienţi aflaţi în situaţii peri-arrest, ca să numesc doar un exemplu. Cunoştinţele dobândite în timpul facultăţii nu mi-au fost nici pe departe suficiente. Am reînvăţat aproape toate materiile din facultate de la zero. Învăţ ca un şcolar în fiecare zi cu scopul de a trece examenul organizat de Colegiul Regal al Chirurgilor (Royal College of Surgeons). Acest examen este un standard educaţional pe care îl au de îndeplinit toţi rezidenţii înainte de terminarea pregătirii chirurgicale de bază (Basic Surgical Training). Se începe apoi pregătirea specializată strict în domeniul de interes (Ortopedie, Chirurgie vasculară, Chirurgie Generală etc.) – Higher Surgical Training – după minim cinci ani de la absolvirea facultăţii.

În timpul celui de-al doilea an de stagiu am susţinut un interviu-concurs pentru ocuparea postului de medic rezident în chirurgie – Core Surgical Training – program cu durata de trei ani. A fost un interviu dificil, organizat în trei secţiuni: discuţie pe baza CV-ului, simulare situaţii clinice (gestionare pacienţi acuţi, probleme medico-legale), audit si cercetare. De departe, cea mai slabă secţiune a mea a fost cea de audit şi cercetare. Zona studiilor cantitative îmi fusese deficitară din ţară şi, deşi am reuşit să compensez parţial la momentul interviului, m-am simţit tras în jos în comparaţie cu alţi colegi, mai ales cu absolvenţii britanici. Acest aspect trebuie subliniat pentru că ceea ce face diferenţa între candidaţii buni şi cei doar „ok” la un interviu pentru posturi “senior” este tocmai această zonă a cercetării/auditului. Diagnosticarea corectă şi abilităţile practice nu sunt decât o parte din întregul proces de selecţie al unui viitor chirurg; ele vor asigura un loc la interviu, dar nu neapărat acordarea locului de muncă ca medic rezident în sistemul de training.

Înainte de a încheia aş dori să adaug că în ultima vreme au apărut reacţii tot mai aspre în presa britanică cu privire la stapănirea limbii engleze de către personalul medical român şi bulgar. Am întâlnit destui români, mai ales în poziţii non-training, a căror engleză este deficitară. Acest lucru trebuie să ne îngrijoreze. Asiguraţi-vă că, înainte de a vă încumeta să luaţi în calcul o carieră în Marea Britanie, stâpâniţi serios limba engleză. Validaţi-vă cunoştinţele prin trecerea testului IELTS Modulul Academic. La intrarea în stagiatură mie mi s-a cerut de către Wales Deanery să nu am mai puţin de 7.5 în nicio secţiune a acestui test. Fără stăpânirea englezei uzuale, engleza medicală şi câştigarea încrederii pacientului britanic devin deziderate imposibil de atins.

Pentru textul integral, vezi ediţia print Medica Academica, noiembrie 2011.

În 1990, la prima ocazie, după ce m-au alergat minerii prin București. A fost elementul absolut declanșator, am crezut sincer că la Revoluție lucrurile se schimbă și voi fi absolut împlinit, la mine acasă. Și iluzia a ținut exact lunile acelea, până prin martie. După care mi-am luat pașaportul și am plecat.

Aveam o ofertă fermă din Canada, dar iniţial speram să rămân în Europa. N-am declinat oferta din Canada, dar am avut o înțelegere cu prof. Mircea Steriade, cel care mi-a oferit plecarea, care mi-a spus că dacă nu reușesc să găsesc ceva în Europa ușa lui mi-e deschisă. Am constatat amploarea valului care bătea dinspre Răsărit către Occident în Europa, mi-am spus că va fi destul de mare presiunea, și am plecat în Canada.

Cum a fost acolo? Dezamăgiri, succese ?

Nu, n-am avut dezamăgiri. Totul a fost minunat! Greu, greu, în sensul că este o muncă la care visam, pentru că totdeauna am crezut că rezultatele se obțin prin muncă. A fost o muncă extrem de intensă, și care nu a încetat. A trebuit să redevin student. A trebuit să învăț pentru că aveam o formațiune de inginer (Facultatea de Automatică, n.n.), iar acolo se făcea neurofiziologie. Am intrat deci în forma aceea de prăjitură, m-au pus la cuptor și asta a fost: a trebuit să performez, să aduc rezultate, să recuperez, să învăț abecedarul unei alte profesii. Am învățat lucrând, cu mâna pe obiecte. Știam că sunt angajat să fac un doctorat, și la sfârșitul doctoratului a venit un moment în care m-am oprit și m-am întrebat: dar eu de fapt ce sunt? Și mi-am dat seama că nu mai eram nici în ingineria medicală – timp de cinci ani fusesem orice altceva, dar nu inginer, şi că descoperisem un domeniu care m-a pasionat întotdeauna… Eram fericit de noua situație, începusem să am “copii”, și mă refer la rezultate.

Care a fost “copilul” care v‑a bucurat cel mai mult ?

A fost descoperirea – și asta s-a întâmplat destul de rapid – unei activități cerebrale care domină somnul, și pe care am descoperit-o la origine. În timp ce dormim creierul evoluează pe linia unor oscilații. Asta e o banalitate, se știe de când lumea; pentru anumite stări, pentru anumite structuri, patologii, pentru anumite stadii ale somnului. Majoritatea oscilațiilor erau cunoscute, studiate, lumea se străduia foarte mult să le înțeleagă. Noi am descoperit această nouă oscilație complet neașteptat. Era acolo așa cum era America, nu poți spune că ai inventat-o. Ea era acolo tot timpul, toată lumea se uita la ea, numai că n-o vedea! Noi am și văzut-o, lucram în preparația care era cea bună și cu metodologia cea mai adecvată – lucram într-un creier intact, nu “în felie”, cum se spune – lucram in vivo într-un creier intact, cu o tehnică numită înregistare neu­ronală intracelulară, extrem de dificilă, care de‑asta nici nu se face decât în câteva laboratoare din lume, dar care la noi era pâinea cea de toate zilele. Și descoperirea a venit într-o zi.

Am descoperit o nouă oscilație care este un fel de oscilație “master”, o oscilație principală care organizează toate celelalte oscilații. Şi care are niște explicații destul de profunde în înțelegerea sensului electrofiziologic și funcțional al somnului. Ăsta a fost norocul nostru.

Și care e sensul somnului ?

La un nivel foarte banal este ceea ce știa și bunica mea: să ne odihnim, să recuperăm de pe urma zilei. Problema e prin ce mecanisme reușim. Și aici erau divergențe, teorii, erau cei care spuneau că ne odihnim prin obnubilare – adică repaus absolut, iar neuronii nu mai fac mai nimic – și alții care spuneau că neuronii sunt foarte activi. Această oscilație ne spune că în timpul somnului neuronii când se excită, când se inhibă, când se activează, când se odihnesc. Și din acestă alternanță se naște de fapt repaosul, spre deosebire de veghe, când neuronii sunt continuu activați.

Întrebarea este de ce sunt activi în somn? Pentru că atunci trebuie să facem o serie de lucruri pe care nu le putem face în timp ce suntem treji. Ca să supraviețuim trebuie să devenim rapid complet funcționali, după somn, şi această oscilație ne permite să fim exact la limita dintre posibilitatea de a reacționa și odihnă. Acesta e un aspect. Un al doilea este faptul că în somn încercăm să nu uităm ce s-a întâmplat peste zi. Aparent, am avea posibilitatea să uităm tot, să nu facem nimic și apoi să vedem cum mai stăm cu memoria. Ceea ce face această oscilație a somnului, periodic, este o mișcare de repetiție a circuitelor implicate în memorie. Este deci foarte important ca ea să existe. În absența ei apare coma. Când ne sculăm din comă nu ştim ce-a fost, uităm lucruri, uneori şi o viață‑ntreagă. În schimb așa, dimineața când ne sculăm avem toate lucrurile care ne folosesc și de care vrem să ne-aducem aminte. Apoi există această organizare produsă de oscilația lentă, un fel de organigramă de companie – există un stăpân pe barcă, care comandă: tu faci asta, tu asta, în secvența asta… Şi care construiește acestă arhitectură a somnului.

Importantă a fost descoperirea în sine, faptul că am explicat mecanismul, unde se întâmplă. Restul poate că încă e prea speculativ, ne mai trebuie încă ani de studiu ca să ajungem până la capătul lucrurilor. Nu rămâne mai puțin faptul că, în continuare, oscilația lentă rămâne considerată una din breșele majore în cercetarea somnului.

Ea ne-a permis să ne explicăm o serie de fenomene legate de epilepsie – ăștia au fost “copiii” care au venit pe urmă. Am explicat de ce epilepsia se exacerbează în timpul somnului, într-un fel am demistificat epilepsia, pentru că am arătat că sunt mult mai mulți epileptici pe lume decât se credea, dar nu în domeniul patologicului. Și noi suntem epileptici, dar nu patologic, nu avem nevoie de medicamente.

Tot pornind de aici mi-am crescut apoi propriul “copil”, legat de importanța unor celule speciale, desconsiderate la momentul respectiv în știință, celulele gliale. Acestea sunt cunoscute de sute de ani, dar li se acordaseră funcții periferice. Ori prin cercetări am putut să împing mai departe cunoștințele despre aceste celule, și evident am revenit asupra somnului, epilepsiei, pentru ca mai apoi să mă arunc în studierea comei – este ultimul “copil” născut. Din curiozitate și din dorința de a înțelege creierul, în ansamblul lui și nu în mici particularități și felii, m-a interesat de asemenea circulația sanguină cerebrală și bariera hemato-encefalică.

Am arătat că există o funcționare multi-dimensională, în care toate elementele sunt importante. Nu putem spune că neuronii sunt importanți pentru inteligență, gliile pentru hrana neuronilor, iar sângele e important pentru oxigen. Nu, nu așa funcționează creierul. Toate astea sunt adevărate, dar unele se influențează pe celelalte și fiecare are nevoie de celelalte două. E evident că neuronii au nevoie de oxigen și de celulele gliale pentru a fi hrăniți, dar au nevoie ca celulele gliale să le semnalizeze problemele, pentru că dacă nu se ocupă de acele probleme, neuronii vor muri sau activitatea poate deveni paroxistică. De altminteri disfuncția glială este una din problemele care generează epilepsia.

Am arătat că anumite activități în general considerate mistice – pentru că nu se pot măsura – pot fi măsurate, de exemplu, deschiderea barierei hemato-encefalice. Am explicat fenomenul prin care măsura poate fi generată și cum, de exemplu în anumite anestezii, bariera hemato-encefalică poate fi întreruptă. Până acum nu se știa că se rupe prin anestezie, dar am arătat că se poate măsura, și de acum încolo cine vrea să păstreze bariera intactă în timpul anesteziei, nu are decât să măsoare, să vadă când sunt primele semne de întrerupere și să se oprească acolo.

Cum aţi denumit oscilaţia descoperită ?

Noi i-am spus la vremea respectivă, în 1993, oscilație lentă – era cea mai lentă care era cunoscută (în jur de 1 Hz) – pe urmă ne-am dat seama că era în frecvența delta, dar n‑am vrut să o denumim delta pentru că era deja o oscilație numită astfel. A rămas această denumire, care se folosește. Sunt alții care au numit‑o oscilație de două stări – up state și down state – care e un termen foarte la modă. Dar astea sunt denumiri, e mai puțin important, important este să fii acolo când se-ntâmplă.

Acum ce vă doriţi să descoperiţi, unde vă aflați ?

Visul meu e același dintotdeauna, să fiu util prin ceea ce știu, și a rămas același, nu mi-am dorit să descopăr nimic în particular. Când eram copil visul meu era să fiu Coandă. Apoi s‑a cristalizat această idee, de a fi util, productiv, și cred că a fost lucrul care m-a ajutat cel mai mult. În general încerc să mă uit acolo unde nu se uită alții – e stilul meu de a lucra, de a găsi ceva nou acolo unde alții nu văd, sau nu vor să se uite, sau nu ştiu…

Descoperirea, din punctul meu de vedere, este legată de observație, trebuie să fii un observator. Eu nu cred în cei care își propun să descopere secretul scândurii – asta înseamnă că în scândură există ceva, că ai o idee de plecare – nu spun că e rău, dar din punctul meu de vedere înseamnă că deja o parte din drum e stabilit, prefigurat, ai intrat deja într-un laț și nu mai ieși din el pentru că asta urmează să faci. Nu, mie îmi place mai mult să mă gândesc, să mă uit, să văd cum funcționează creierul, să îl înregistrez. Așa s-a întâmplat cu oscilația lentă.

Vreți să spuneți că lucrurile sunt acolo, dar noi nu le vedem ?

Exact! Exact asta este problema noastră! Sunt oameni destoinici la inventat lucruri, și sunt foarte utili. Nu sunt eu genul care să găsesc un nou tirbușon, de exemplu. Sunt genul mai liniștit, care mă uit, măsor, dacă pot, mă gândesc. Și încerc să‑mi explic ce văd. Așa s-au întâmplat toate lucrurile până acum. Tot ce vă spun erau lucruri care erau acolo, și pe care alții, grăbiți, sau care poate nu aveau cunoștințele necesare, nu le-au văzut.

Practic cum ați făcut? Aţi încercat să găsiţi un tipar pe baza observațiilor ?

Rutina pe care am învățat-o era să intrăm în celule să le măsurăm, să le stimulăm, le supuneam la tot felul de manevre electrofiziologice ca să le determinăm anumite proprie­tăţi. Stimulându-le, le impuneam un comportament care nu le era natural. Primul lucru pe care l-am făcut, când am reușit să fiu suficient de independent, a fost că am intrat în celulă și am lăsat-o să vorbească! Am lăsat-o să se exprime, și ea a făcut ceea ce îi era natural. Și pentru o rațiune pe care nu mi-o pot explica în nici un fel, acest lucru n-a fost făcut de nimeni până atunci. E-adevărat, nu sunt mulți cei care înregistrează celulele, dinăuntrul lor. Și asta a fost esențial! Deci e adevărat, n‑aveam mare competiție, dar ulterior ne-am uitat prin cărți, și oscilaţia lentă era acolo, era în toate cărțile de când se înregistrează electroencefalograma (EEG-ul), în somn. Ea este! Dar e amalgamată cu alte oscilații, și îți trebuie un ochi pe care eu acum îl am. În primul articol am scris că această oscilație, retrospectiv, este, se vede. Dar a trebuit să o arătăm intracelular, și atunci toată lumea a văzut‑o și a luat cunoștință de amploarea fenomenului. Ea era acolo!

Când am început să lucrez cu celulele gliale, îmi aduc aminte de o discuție cu prof. Steriade, care era un sceptic al celulelor gliale, și mi-a spus că nu sunt importante, că n-au nici un rol. Fusesem instruit că dacă se‑ntâmplă să intru într-o celulă celulă glială cu un electrod să ies în jumătatea de secundă următoare.

În momentul în care am putut să‑mi acord acest timp, m-am întrebat: Ce fac celulele gliale? Hai să le lăsăm să vorbească! Și am constatat că au multe de spus. A fost iar un început de epocă, și iată că acum sunt creditat și cu cunoștine în acest domeniu… Și după toate aceste cercetări fundamentale, la un moment dat am constatat că sunt prețuit pentru ansamblul acestor lucruri, ca de exemplu pentru cum se generează EEG. EEG este singurul lucru care poate fi înregistrat în mod foarte fiabil și reproductibil la om, și pe mine în fond asta mă interesa, aplicația clinică. Am vrut să fiu medic, dar nu eram făcut să învăț pe de rost, era epoca… Dar nu mi-am uitat acest vis, și de-asta m-am dus în inginerie biomedicală… Tot de-asta, când s-a ivit ocazia unui doctorat în neurofiziologie am sărit în el, și acum, pentru că porțile clinicii s-au deschis, m-am aruncat în ele pentru că mă interesează să fie aplicabil în clinică ceea ce știu. Iar eu din clinică îmi trag idei, și lucrez în continuare la lucruri care să fie aplicabile în clinică. Nu mă interesează dacă șobolanii se învârt în cerc la stânga sau la dreapta, decât în măsura în care există o aplicație la om.

Ce faceţi acum, cum se desfășoară o zi de lucru – studenţi, clinică …

În continuare regula muncii înverșunate este cea care domină. Lucrez atâta timp cât este nevoie, încerc să-mi drămuiesc proiectele, îmi dau seama că nu am o capacitate infinită. Am obligații legate de învățământ, din fericire am o sarcină rezonabilă, predau ceea ce îmi place și unde pot fi util. Predau cursuri de fiziologie și anestezie, câteva cursuri cu iz informatic pentru dentiști, dau cursuri de neurologie la Facultatea de medicină, cursuri de neuroștiințe sau în legătură cu neurologia pentru masteranzi sau doctoranzi.

Cum se vede România din Canada ?

Lumea cercetării este extrem de dură – competiția pentru fonduri, posturi, faimă, ego-uri, şamd… E o lume la fel de dură ca oricare alta, este supraviețuirea pentru pâinea de a doua zi, din punctul ăsta de vedere iluzii nu am. Dar e-adevărat că se derulează, poate, la un nivel diferit. Ceea ce societatea de-acolo îți dă, uneori, e această satisfacţie de a-ți spune că ești util, și din când în când îți mulțumește. Evident, te exploatează, trage tot ce e bun, dacă ești dispus să dai, dar te simți util și asta e mare lucru.

Pe cei din România îi văd așa cum vreau să-i văd. Depinde unde mă uit! Eu am plecat pentru că mi-am spus că în timpul vieții mele active nu se vor petrece schimbări care să mă satisfacă. Sunt totuși cazuri individuale, oameni pe care îi cunoști… mă uit la acești prieteni de la ASNER (Asociaţia Socie­tatea de Neurofiziologie Electrodiagnostică din România), o mână de oameni care au reuşit să facă ceea ce aș fi spus că e imposibil, și mă refer în particular la Tudor Lupescu, Bogdan Florea și la Ioana Mîndruță, care au pus pe roate ceva care părea imposibil. De ce o fac, cum? Acum îmi dau seama cum o fac și încerc să îi ajut cum pot.

Ați găsit în vis vreo soluție ?

Mi s-a-ntâmplat să visez o problemă care mă obseda de câteva zile și să mă trezesc cu soluția. Oscilația lentă!

De ce visăm atât de mult, pentru că natura nu risipește… Șe știe de ce ?

Nu se știe și probabil nu se va ști. Nu, nu cred că vom ști vreodată. Pentru că nu avem cum să aflăm. De exemplu, noi încă nu știm cum gândim.

În primul rând pentru că ne învârtim în cerc: ne folosim propriul creier ca să ne-nțelegem propriul creier. În al doilea rând, noi căutăm într‑un loc greşit – în franceză se spune “chercher midi à quatorze heures”. În al treilea rând, nu cred că noi gândim cum gândesc animalele. Avem niște mecanisme similare, paralele, dar nu cred că sunt identice, și atunci toți cei care încearcă să înțeleagă gândirea prin experimentare animală iau un drum greșit. În plus, nu putem experimenta pe om la nivelul de performanță atins la animal, din motive absolut etice și de înțeles. De-asta spun că există o limitare peste care nu putem trece.

Constantin Bălăceanu Stolnici spunea într-un interviu pentru Medica Academica că în neurologie 80% dintre bolnavi nu pot fi ajutaţi, dar fiecare e un obiect de studiu .

Ca orice statistică e falsă, e o cifră. Am un fecior de care sunt extrem de mândru, devine chirurg ortoped, am învățat de la el multe lucruri. Şi când și-a ales specialitatea, ortopedia, am fost intrigat, dacă nu chiar undeva pe marginea dezamăgirii. L‑am întrebat: de ce? Mi-a spus că pacientul va pleca de la el cu problema rezolvată, iar fericirea lui va fi să nu-l mai revadă. La neurologie e altfel, te uiți la pacient și aproape sigur știi că e pacient cronic, îl vei revedea cu o anumită frecvență, iar starea lui nu va face decât să se deterioreze. Noi, cei care ne considerăm sănătoși, suntem toți niște pacienți neurologici. Și există această identitate, singularitate a cazului. Fiecare pacient este un pacient pe care trebuie să-l descoperi. Mie asta îmi place în neurologie, este o muncă de detectiv, investighezi, ajustezi.

Credeți în minuni ?

Minuni se-ntâmplă, dar sunt lucruri pe care nu le-am privit cum trebuie. Pentru mine asta înseamnă minuni, e ceva la care nu m-am așteptat pentru că nu am privit sau nu am înțeles bine fenomenul.

Când ați fost cel mai fericit, când ați descoperit oscilația lentă ?

Aş vrea să am un fericirometru care să-mi spună când lovesc un maxim, dar n-am. Și cu oscilația lentă, a fost un moment în care am strigat evrika, dar fericirea s-a înșiruit pe un an de zile, cât au durat investigarea și rafinarea datelor, an în care au fost momente de maximă disperare și de maximă fericire. Am însă o baterie ascunsă, o baterie de rezervă, care este muzica. Cânt la vioară! Anii de mare fericire au fost în facultate, când am cântat atât cu Orchestra inginerilor, cât și cu a medicilor. Acum șase ani a fost Orchestra inginerilor în turneu și m-au căutat să dau concert cu ei la New York, am cântat, ceea ce a fost un moment de maximă fericire. Am două orchestre în care cânt, orchestra medicilor din Montreal – “I Medici di McGill”, și de două ori pe an în World Doctors Orchestra. Anul acesta avem un concert pe 11 septembrie la Washing­ton și în decembrie două concerte în China.

Ce compozitor vă place? Ce vă place cel mai mult să cântați ?

Mi-ar place să acompaniez Ultimele patru cântece ale compozitorului german Richard Strauss. Pentru mine, e cel care îmi vorbește. <<<

Mădălina Grigoroiu

Când aţi plecat din ţară? De ce ?

Am plecat în martie 2001. Parcursul meu profesional a fost cât se poate de simplu: după ce am terminat Facultatea de Medicină din Craiova, în 1993, am făcut un an de stagiatură care era obligatoriu. Apoi am intrat în rezidenţiat și am făcut cinci ani în chirurgie toracică, la Bucureşti.

Începând cu 1 februarie 2001 am ocupat prin concurs un post de chirurg toracic la Institutul Clinic Fundeni.

Pusă în faţa responsabilităţii depline pe care un chirurg o are, nu mă simţeam pregătită întru totul, nu mă simţeam foarte sigură pe forţele mele. Prin urmare am simțit nevoia unui termen de comparație și am vrut să văd cum este chirurgia toracică într-o ţară europeană. Am decis să plec în Franţa.

Care au fost primele experienţe, primele impresii ?

Am ajuns în Franţa în martie 2001, în Secţia de chirurgie toracică a profesorului Dartevelle de la Centrul Chirurgical “Marie Lanellongue”, una dintre cele mai reputate clinici de chirurgie toracică la nivel european şi chiar mondial. Aici am fost observator pentru două luni, timp în care mi-am dat seama că îmi lipseau încă foarte multe noțiuni din bagajul meu de cunoştinţe în chirurgie toracică, şi că probabil o activitate mai îndelungată în cadrul serviciilor franceze de chirurgie toracică mi-ar fi putut fi de mare folos pentru viitorul meu profesional.

Mi-am găsit un post de intern. Am început astfel un al doilea rezidenţiat, care a durat doi ani şi jumătate, în cele mai importate servicii de chirurgie toracică din Paris. Au fost doi ani extraordinari, în care am muncit și am învățat foarte mult. Ca o noutate absolută pentru mine, în această perioadă am avut ocazia de a participa și la primele transplanturi pulmonare. M-am întors apoi pentru trei ani la Institutul Clinic Fundeni și în noiembrie 2006 am revenit în Franța ca asistent universitar la Catedra de Chirurgie Toracică de la Facultatea de Medicină “Rene Descartes” Paris 5, profesor Jean-François Regnard.

Primele impresii din Franţa au fost foarte puternice. Mi-am dat seama că aproape totul era de refăcut. Exista o diferenţă destul de importantă între ceea ce făceam noi în România în materie de chirurgie toracică şi ceea ce se făcea în Franţa.

Am fost de asemenea foarte impresionată de accesul integral la materialele din literatura de specialitate din toată lumea, acces pe care îl aveam de la orice calculator, din orice spital sau universitate.

Practicând chirurgia toracică în Franţa, impresia mea era că practic în prezent, că sunt “la zi”. Ceea ce făceam noi în România, văzut din Franţa, era o chirurgie a trecutului, aş putea spune. Sper că lucrurile s-au schimbat în ultimii ani în România şi în chirurgie.

Ce faceţi acum ?

Sunt chirurg toracic la spitalul universitar “Henri Mondor”, din Créteil, spital ce face parte din reţeaua spitalelor pariziene de asistenţă publică (Assistance Publique Hôpitaux de Paris). Am fost admisă în urma concursului de anul acesta pe lista de aptitudini ca Practicien Hospitalier. Este echivalentul unui medic primar din România. Concursul este la nivel naţional, are loc o dată pe an şi reprezintă validarea de către statul francez a nivelului de pregătire profesională și a aptitudinilor unui medic de a fi specialist al statului francez în domeniul în care s-a susținut concursul.

Care sunt colaborările pe care le aveţi cu România ?

Păstrez în continuare o colaborare foarte strânsă cu Institutul Clinic Fundeni, cu Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic, cu prof. dr. Irinel Popescu şi echipa de chirurgie, pentru că am reuşit să obţinem finanţare pentru un proiect european de cercetare. Este un proiect de cercetare în chirurgia toracică, la care participă două spitale din Paris și unul din Viena: Spitalul “George Pompidou” din Paris, Secţia de chirurgie toracică condusă de prof. Riquet, Spitalul “Hôtel Dieu” din Paris, Secţia de chirurgie toracică condusă de prof. Regnard și Spitalul Allgemeines Krankenhaus Universitätkliniken din Viena, şeful Secţiei de chirurgie toracică fiind prof. Walter Klepetko. Proiectul îşi propune să determine profilul genomului cancerului pulmonar cu celule non-mici şi invazia ganglionilor mediastinali, şi este finanţat de către Ministerul Cercetării din România prin fonduri structurale europene. Practic, pacienţii introduşi în studiu sunt selecţionaţi în spitalele din Franţa şi Austria, iar profilul genomic va fi studiat şi determinat pe Platforma de genomică a Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni, București, şef de centru fiind prof. dr. Irinel Popescu.

Este un proiect important, atât ca finanţare, cât mai ales din punct de vedere al deschiderii pe care o oferă Institutului Clinic Fundeni către partenerii și mediile de cercetare științifică europene.

Cum se vede sistemul românesc de sănătate din Franţa ?

Sistemul românesc de sănătate nu este cunoscut în Franţa. De vreo câteva ori colegi francezi m-au întrebat dacă avem asigurări de sănătate în România, şi cam atât. În schimb, cred că prin numărul mare de medici români care caută să se instaleze în Franţa, sistemul românesc de sănătate oferă o imagine destul de grăitoare. Acum câteva luni auzeam la televizor că 12% din medicii generalişti din Franţa sunt români.

Anul trecut, la Paris, la un congres internaţional de chirurgie toracică, eram cel puțin zece chirurgi toracici români care lucram în Franţa. Majoritatea sunt foarte tineri. Aproape o generaţie de chirurgi toracici pleacă din România. Aceeași situație este și în celelalte specialități. Probabil că acest lucru este destul de edificator pentru colegii francezi.

Se vorbeşte în România de reformă. Cum vedeţi aceste încercări ?

Îmi pare rău, dar nu sunt la zi cu actualitatea sistemului medical şi a reformei din România. Cred însă că problema majoră a sistemului românesc de sănătate este bugetul. Nimic nou! Mai mult, această problemă nu este specific românească. Chiar şi bilanțul sistemul medical de sănătate francez este negativ, afișând deficite de miliarde de euro în fiecare an (10,6 miliarde în 2009), și asta cu toate că nivelul de bugetare al sistemului francez de sănătate este incomparabil mai mare decât în România… Însă, în România, impresia mea este că guvernul ar dori ca acest sistem să funcţioneze, dacă s-ar putea, pe gratis. Din păcate, indiferent de sistemul de bugetare, public sau privat, medicina costă bani. Trist este faptul că din această lipsă de bani se creează impresia unei lipse majore de consideraţie a statului român în raport cu medicii pe care îi formează, precum și față de oamenii bolnavi. De aceea, fiecare se descurcă apoi cum poate. Medicii aleg de multe ori să plece în străinătate.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica,  luna Iunie 2011.

Când ați plecat din România, şi de ce în Japonia ?
La scurt timp după absolvirea Facultății de Medicină Dentară din cadrul UMF “Carol Davila”, București, mi s-a oferit șansa să aplic pentru o bursă a guvernului nipon: doi ani de cercetare în stomatologie. Cunoscând nivelul ridicat al stomatologiei nipone, mai ales al tehnologiilor, instrumentarului și materialelor dentare folosite, și nu în ultimul rând fiind atrasă de profunzimea culturii tradiționale japoneze, mi-am înfrânt frica pentru o țară a cărei limbă nu o cunoșteam și am aplicat pentru bursă. În aprilie 1992 am plecat spre Osaka, unde șase luni am studiat limba, împreună cu mulți alți studenți-cercetători din toate colțurile lumii. În octombrie m-am mutat în Niigata, cel mai mare port de la Marea Japoniei, pentru a studia și a face cercetare la Universitatea Niigata în protetică dentară și implante dentare, ceea ce-mi doream. Intenţionam inițial să mă întorc după doi ani în țară, dar am decis să fac și doctoratul, finanțat de aceeași bursă.
Reușisem să obțin rezultate bune în cercetare, concretizate într-un material acceptat de o revistă de protetică de renume, “Journal of Prosthetic Dentistry” (SUA). În plus, am dorit să aprofundez mai mult domeniul implantelor dentare, lucru ce l-am reușit în cei patru ani de doctorat. Teza de doctorat, scrisă sub îndrumarea prof. Haruka Kusakari, șeful Catedrei de Protetică Fixă, și a prof. Osamu Miyakawa, șeful Catedrei de Materiale și Tehnologie Dentară, a fost punctul de pornire al altor două articole publicate în “International Journal of Oral and Maxillofacial Implants”.

Cum a continuat parcursul dvs profesional? Ce faceți acum ?
La terminarea doctoratului îmi doream să continui cercetarea în același domeniu, și am avut o șansă rară și complet neașteptată pentru un străin în Japonia, de a primi un post de asistent universitar chiar la Catedra de Protetică Fixă. Astfel, din aprilie 1998 am devenit cadru didactic la Facultatea de Medicină Dentară din Univ. Niigata, iar din 2004 sunt profesor asociat. Predau în cadrul Departamentului de Sănătate Orală și Asistență Socială, departament înființat atunci, cursurile de protetică dentară, dar ţin şi ore de alte specialități stomatologice predate printr‑o metodă mai nouă, “Problem-Based Learning” (PBL). Este principala metodă de învățământ utilizată în acest department. Presupune ca un grup restrâns de 6-8 studenţi să rezolve o “problemă”, care li se dă sub forma unei istorioare, care le pune studenților întrebări legate de subiecte de specialitate. În urma discuțiilor în grup, sub îndrumarea din umbră a unui cadru didactic, studenții vor stabili mai întâi ce trebuie să învețe spre a rezolva “problema”, și apoi vor formula o ipoteză pe baza cunoștințelor pe care le au. După câteva zile de studiu individual, studenții se reîntâlnesc și își prezintă unul altuia cele învățate, tot sub supravegherea unui tutore, urmând să discute dacă ipoteza lor inițială era corectă sau dacă trebuie rectificată. În final au un seminar în care pot pune întrebări cadrelor didactice care formulează acele “scenarii”, înainte de examenul la disciplina respectivă. Această metodă relativ nouă de învățământ a apărut în Marea Britanie și a fost preluată ulterior de multe universități celebre din SUA, Australia, Japonia. Studenții se simt mai întâi nesiguri dacă au învățat cât și ce trebuie, dar după primele examene majoritatea câștigă încredere sau înțeleg cum trebuie să învețe. Acest mod de învățare îi ajută nu numai în facultate, dar și ulterior, în viața profesională, să facă față unei situații noi şi să-și caute singuri informațiile necesare în noianul de date și teorii. De asemenea, studenții învață cum să discute o problemă profesională, chiar și atunci când opiniile lor nu converg, spre a conduce discuția spre un rezultat concret, pozitiv.
Și în cadrul Departamentului de Medicină Dentară a fost introdus învățământul PBL, la un curs de sinteză din anul 5, dar în rest prevalează cursurile tradiționale, dublate de practica studenților în laborator, pe manechin, și, în ultimul an, la pacient.
Practica pe manechin m-a impresionat din primul moment, pentru că studenților li se cere foarte multă practică, în aceeași postură, cu același instrumentar și aceleași materiale pe care le vor folosi ulterior la pacient, şi aceeași calitate înaltă a produsului finit.
Desigur că dotarea exemplară a laboratoarelor face posibil acest lucru, dar și costul suportat de fiecare student, pentru consumabile, este foarte mare.
Pe lângă cursurile din facultate, predau şi la școala postuniversitară aflată în aceeași incintă, ale cărei cursuri sunt urmate de “studenții la doctorat”, în cea mai mare parte absolvenți înscriși la cursurile de patru ani necesari. Doctoratul este acordat după obținerea unui număr de credite și în urma unui examen final, pe marginea tezei ce conține rezultatele cercetării proprii, originale. Eu țin un seminar de biomecanică aplicată în protetică pentru doctoranzii în stomatologie și alte cursuri și ore de seminar la masteratul și la doctoratul de Sănătate Orală și Asistență Socială. La aceste programe avem studenți și la zi și la seral, petrecând în acest fel aproape toată ziua în facultate, făcând echilibristică între viața de familie și cea profesională…
Mi-au fost încredințați, de-a lungul anilor, spre îndrumare directă, dar sub tutela unui profesor, și câțiva doctoranzi la stomatologie, atât japonezi, cât și străini. Rezultatele acestor cercetări, cât și ale celor proprii, s-au concretizat în articole publicate în reviste de circulație internațională: “International Journal of Oral and Maxillofacial Implants”, “Clinical Oral Implants Research”, “International Journal of Prosthodontics”, “Journal of Prosthetic Research” etc.
Lucrez acum cu un doctorand japonez extrem de muncitor, ce studiază tot în domeniul implantelor dentare. În paralel conduc și o cercetare proprie folosind metoda elementelor finite în evaluarea stresului în trabeculele osoase din jurul implantelor dentare, ale cărei rezultate le voi prezenta anul acesta la nivel național, dar și internațional, la conferința asociației “International College of Prosthodontists”, ce se va desfășura în septembrie în SUA. Pentru a finaliza acest proiect de cercetare, pentru care am primit în anii trecuți fonduri de la guvernul nipon, doresc să prezint rezultatele și într-o revistă de specialitate.
Dar cel mai mare și cel mai dificil “proiect” pe care îl am în prezent este să reușesc să acord mai mult timp familiei, și mai ales băieților mei de 10 și respectiv 8 ani.

Care au fost primele impresii despre Japonia și sistemul japonez de sănătate ?
Primele impresii despre Japonia au fost copleșitoare: o țară extrem de civilizată și bine organizată, curată, cu o abundență de bunuri de consum, dar cu oameni modești, tăcuți, concentrați asupra muncii lor, atenți la detalii și mereu cu gândul la sentimentele celorlalți semeni: să nu deranjeze, să nu inoportuneze, să nu sară în ochi, să nu fie altfel decât cei din grupul lor… Armonia pare să fie un țel firesc în tot ceea ce întreprind și binele colectiv primează față de cel individual.
Prima reacție la contactul cu sistemul de sănătate japonez, mai concret la intrarea în Clinica de protetică fixă de la facultate, a fost uimirea față de abundența instrumentarului și a materialelor dentare.
Cum aţi caracteriza sistemul japonez de sănătate ?
Sistemul de sănătate nipon este foarte bine organizat și ușor accesibil pacientului: există numeroase clinici și cabinete particulare de diferite specialități, dar și spitale care cuprind în aceeași incintă și policlinici, medicii tratând atât bolnavii internați cât și pe cei veniți la dispensar, după un program bine determinat. De obicei muncesc și mult peste program, pentru a duce treaba la bun sfârșit și fără nici o recompensă materială pentru orele suplimentare. Personalului medical nu i se permite să aibă cabinete sau clinici particulare dacă lucrează la stat. Pot însă efectua un număr limitat de consultații/ tratamente la cabinetele/ spitalele particulare în specialitatea lor. Deși pacienții sunt încurajați să vină la unitățile mari cu recomandări de la clinici mai mici, în general sunt acceptați și fără recomandare. Nu există însă sistemul de medic de familie, ca în România.
Sistemul de asigurări de sănătate este bine organizat spre a curprinde toți cetățenii, fie în sistemul de asigurări de sănătate de la locul de muncă, fie în cel național, pentru cei ce nu lucrează sau pentru pensionari. Cota de asigurare depinde de venitul fiecăruia, iar pacientul plătește 30% din consultație, investigațiile clinice și paraclinice și tratamentul, inclusiv medicamentele cumpărate de la farmacie. Principalele boli sunt acoperite de asigurări, dar nu toate, de aceea unele persoane aleg și un sistem suplimentar de asigurare privată, în special pentru a acoperi costurile mari ale operațiilor și tratamentul cancerului. În orice specialitate, costurile suportate de casele de asigurări sunt aceleași pentru o anumită manoperă, tratament, etc, indiferent de clinică, pacient sau medic. Pentru actele medicale care nu sunt suportate de asigurări, spitalul, de stat sau privat, stabilește prețurile pentru fiecare operaţiune. Ce e drept, costurile investigațiilor și ale tratamentelor medicale, fie cele stabilite de stat, fie de spitale, sunt pe măsura dotării și a grijii atente acordate de personal, dar nu sunt necesare alte suplimente.

Ce am putea prelua la nivel de sistem din experienta japoneză ?
Atitudinea față de muncă, față de colectivitate, față de mediu.

Cel mai dificil moment trăit acolo ?
Teama de urmările catastrofei nucleare de la centrala din Fukushima.

Dar cel mai frumos ?
Au fost multe momente frumoase, dar cel mai vibrant, cel mai profund a fost poate acela în care am înțeles dintr-o dată, pe parcursul unui experiment pe care îl efectuam în mod repetat, dar fără a reuși obținerea rezultatelor scontate, că nu rezultatul în sine este important, ci procesul, străduința, dorința de a afla. Rezultatul va veni de la sine! Lucru banal ca afirmație, dar deosebit de intens ca experiență trăită.
Cum ați trăit experienţa recentă a ultimului cutremur și a tsunami-ului devastator? Cum a fost pregătit și a reacţionat sistemul de sănătate ?
La Niigata cutremurul în sine a fost de o magnitudine medie, dar mișcarea seismică a fost complet diferită de frecventele cutremure de aici: o mișcare amplă, relativ lentă, dar persistentă și de o durată foarte lungă, dând tuturor senzația de rău (nauzee). Din fericire în zona noastră nu au fost victime și nici pagube, dar imaginile tsunami-ului distrugător văzute în direct, însă fără posibilitatea de a interveni cu nimic, au dat o senzație de tragică neputință.
Sistemul de sănătate are planuri speciale pentru dezastre, care au fost activate imediat și echipe de intervenție din multe prefecturi, inclusiv prefectura Niigata, au fost trimise în zonele devastate. Activitatea lor a fost însă mult îngreunată și limitată de distrugerile masive ale căilor de acces pe zone extinse. Solidaritatea umană în aceste clipe este însă copleși-toa-re și cred că reprezintă cea mai importantă sursă de rezistență în cataclisme.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica – aprilie 2011

Care a fost parcursul dvs profesional ?

Am plecat din România în 1991, pentru a urma o carieră și o situație economică mai bună.

Am schimbat de câteva ori profilul direct de activitate, dar am rămas apropiată științei cu care îmi identific intelectul și curiozitatea, eu fiind de formație inginer chimist.

Ați terminat chimia, cum ați ajuns să lucrați în domeniul medical ?

Chimia nu e la capătul opus medicinei. A fost o decizie dictată mai mult de limitările geografice și de mărimea statului american. În Timișoara, am fost Director de Desfacere, am iubit ceea ce făceam și am avut mari satisfacții din munca mea, din realizările mele și din relațiile cu colegii de muncă. Mi-am data seama că în Statele Unite, ca să pot dezvolta aceeași carieră, ar fi trebuit să fiu plecată de acasă 3 – 4 zile pe săptămână prin țară.

Familia e foarte importantă pentru mine, mai ales că am venit într-o țară necunoscută, fără rude, prieteni, fără ajutoare, cu o limbă nouă, deci am decis să stau într-un oraș, în New York City, și să folosesc baza mea de cunoștințe – chimia. Am fost acceptată la primul interviu pentru a învăța și a mă licenția în toate testele de laborator – de chimie, hematologie, virologie și microbiologie. Am fost recrutată apoi pentru a participa la lucrări de laborator pentru cercetare la Einstein University, după care am fost recrutată să creez și să conduc o bancă de specimene patologice. Următorul pas făcut a fost în administrație și finanțe, în Departamentele de Pediatrie și de Medicină de la Columbia University, unde sunt și în prezent.

Cum se pun problemele legate de finanțare într-o universitate americană ?

Problemele de finanțare sunt foarte complexe și multiple, mai ales într-o universitate. Misiunile sunt pe trei direcții: învățământul – în medicină, stomatologie, sănătate publică și nursing, activitatea clinică. Finanțarea este un aspect dependent de aceste trei misiuni de bază, la care se adaugă strângerea de fonduri pentru diferite proiecte.

Cu ce vă ocupați, în ce constăm activitatea și responsabilitățile dvs. ?

Mă ocup de activitatea operațională, de zi cu zi, a clinicilor unde vedem pacienții, de aplicațiile pe care le facem pentru câștigarea unor proiecte de cercetare, de finanțele departamentelor de care răspund. În responsabilitățile mele sunt și problemele de personal (angajări, salarii, promovări, obținerea de vize de lucru pentru străini, evaluarea performanței angajaților), probleme de buget – planificare, de urmărire și analiză a rapoartelor, de aprovizionare și de plăți. De asemenea, mă ocup de relațiile și contractele cu spitalele afiliate. Pentru noi de o importanță majoră este satisfacerea clienților. În cazul nostru, a pacienților!

Cum se pun problemele de cost-eficiență  ? Medicii primesc un anumit buget, fac rapoarte de cost-eficiență ?

Costurile și eficiența sunt urmărite constant. Medicii nu primesc un buget, dar fiecare department își face un buget la care aderă. Administratorii au foarte multe sisteme la îndemână pentru a urmări eficiența fiecărui medic, și lucrează în colaborare cu medicii pentru a mări eficiența și încasările și a reduce costurile. Se fac rapoarte de “profit și pierdere” per medic și per department. În activitatea clinicilor, se fac rapoarte per medic care arată câți pacienți noi și câți pacienți urmăriți au fost văzuți, ce grad de dificultate de vizită s-a trimis pentru încasare la casa de asigurări a pacientului. Dacă e un pacient nou, vizita e categorisită “pacient nou” (timp îndelungat cu pacientul, de obicei o oră); dacă e o vizită de “follow-up”, timpul petrecut cu pacientul este de 20-30 minute (asigurările plătesc diferit aceste tipuri de vizite). Dacă e o vizită complexă sau simplă (depinde de simptome, care trebuie discutate și tratate) se plătește diferit. Asigurările sunt foarte complexe și ratele diferă între firmele de asigurare și între contractele cu diferiți medici. Se fac raporte cu costuri (overhead) și multe statistici care ajută la luarea deciziilor de angajare a unui anumit număr de medici. De asemenea, este posibil ca dacă nu se ajunge la eficiența dorită, unii medici să nu primească reînoire de contract. Contractele sunt anuale.

Ce considerați că ar trebui să învețe universitățile românești din experiența universitară americană ?

Universitățile românești sunt dedicate misiunii de învățământ și nu au clinici proprii pe care să le administreze, ceea ce întrerupe continuitatea mediului academic după terminarea Facultății de Medicina. Mă refer la rezidenți și fellows (n.red: specializarea de după rezidențiat). Cercetarea este o componentă foarte importantă pentru avansul științei medicale și pentru colaborarea cu companiile farmaceutice pentru a testa noi medicamente și tratamente, cât și pentru publicarea de articole de specialitate. Aceste aspecte ar trebui adaptate și dezvoltate și de universitățile românești.

Dacă ar fi să preluați sau să consiliați o universitate românească din același domeniu, care ar fi primele lucruri pe care ați dori să le implementați ?

Nu am suficiente date să cunosc situația curentă a universităților românești, dar aș putea recomanda să se facă analize de eficiență similare cu cele din universitățile americane, și să fie adaptate pe scară largă cele trei misiuni, de învățământ, de cercetare și de activitate clinică.

Ce credeți că ar trebui făcut în România pentru ca sistemul universitar medical să recupereze din decalajele care îl despart de sistemele avansate din vestul Europei și, respectiv, din SUA ?

Din păcate mulți medici sunt educați în România și decid să plece și să lucreze în alte state pentru un salariu mai mare. Este o mare pierdere pentru sistemul medical românesc. Cei foarte capabili – adevăratele talente – trebuie reținuți și încurajați să rămână în sistemul medical românesc. Dar trebuie să fie stimulați atât intelectual, profesional, cât și financiar. Dacă nu este satisfacție, medicii buni nu vor sta în țară și alte țări vor beneficia de munca și inteligența lor.

Care considerați că este cheia dezvoltării sistemului medical universitar american ?

Fără îndoială, competiția! Este o constantă competiție pentru a atrage medici buni, cu renume, sau care promit că vor avea un viitor strălucit. Un centru universitar trebuie să fie competitiv prin ceea ce oferă pentru a atrage medici talentați și pentru a-i reține pe termen îndelungat.

Ce colaborări aveți cu România ? Cum credeți că se pot acestea dezvolta ?

Nu avem colaborări cu instituții sau cu cercetători sau medici din România. Sperăm ca prin conferințele care vor fi organizate în România să reușim să vedem mai multe prezentări ale cercetătorilor români care ar putea conduce la colaborări în viitor. Dacă evenimentele sunt organizate în România, mai mulți medici și cercetători vor avea posibilitatea să-și prezinte lucrările. Sper ca aceste conferințe să stimuleze medicii care sunt încă în pregătire sau rezidențiat să aleagă o carieră care include și cercetarea. <<<

Se fac rapoarte de “profit și pierdere” per medic și per department

Delia Budurcă

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica,  luna Decembrie 2010

Vlad Ratziu este profesor la Universitatea “Pierre şi Marie Curie” din Paris şi la Spitalul Pitie Salpetriere, fiind implicat în activitatea de cercetare a afecţiunilor ficatului, în special a steatozei hepatice non-alcoolice și a hepatitelor virale. Prezent în Bucureşti la Congresul de Hepatologie organizat de Fundaţia “acad. Marin Voiculescu”, Vlad Ratziu a apreciat nivelul înalt al manifestărilor ştiinţifice din România şi deschiderea europeană a medicinei locale, considerând însă că, în cercetare, medicii români trebuie să mizeze mult mai mult pe aportul ştiinţific original. >>>

Care a fost parcursul dvs. profesional ?

Am plecat din România în 1981, am terminat Facultatea de medicină la Paris, am făcut patru ani de internat (n. red – specializarea), apoi doi ani în SUA (‘94-‘96), un postdoctorat în cercetare de laborator, la University of California, San Francisco, unde am lucrat pe nişte proiecte în legătură cu mecanismul fibrozei hepatice. În ’96 am început activitatea clinică la Paris, din ’96 sunt medic specialist în hepato-gastro-enterologie.

Vă consideraţi francez sau român ?

Pe aici, prin faţă pe la Intercontinental, treceam ca să merg la Şcoala nr. 19, unde învăţam. Mi-e greu să răspund, pentru că am locuit în trei ţări – în România până la 15 ani, în Franţa, în SUA pentru doi ani, plus multe vacanţe şi congrese petrecute în străinătate. Aş prefera să spun că încerc să înţeleg şi să iau ce-i mai bun din cultura occidentală, pentru că există o moştenire universală a civilizaţiei europene şi americane în spiritul căreia suntem formați. M-aş defini acum mai mult ca francez, pentru că mare parte a vieţii am petrecut-o în Franţa, dar sunt foarte mulţumit de anumite aspecte ale educaţiei mele făcute în România precum şi de alte aspecte, câştigate din alte ţări.

Ce faceţi acum ?

Ca medic într-un spital parizian avem cel puţin trei câmpuri de acţiune: medicina clinică, cercetarea şi învăţământul. Medicina clinică cere multă dedicație ca efort și timp pentru pacienți și familii și multă exigență de sine, pentru a nu te mulțumi cu lucrurile făcute incomplet. Respectul față de bolnavi, indiferent de statut și de condiția lor, dorința de a-i ajuta cu adevărat și energia depusă pentru a rezolva problemele la maximul capabilităților sunt esențiale pentru a rămâne fidel misiunii medicale. În schimb, în sistemul universitar activitatea de cercetare şi cea de publicare a rezultatelor cercetării au o pondere din ce în ce mai mare şi sunt de o importanţă capitală.

Care sunt domeniile dvs. de cercetare ?

Axele noastre de cercetare se extind pe multiple aspecte ale bolilor hepatice: fibroza şi tratamentul hepatitelor virale şi studiul steato-hepatitei metabolice şi al carcinomului hepatocelular.

Cum se pun în Franţa problemele legate de finanţarea proiectelor de cercetare ?

Încercăm să menţinem echilibrul între cercetarea universitară şi cea finanţată de industrie. Suntem un mare centru specializat în tratamentul hepatitelor virale, al cancerului hepatic şi al steato-hepatitelor non-alcoolice, şi în aceeaşi măsură participăm la mai multe protocoale internaţionale de tratament.

Din păcate fondurile publice pentru activitatea de cercetare sunt destul de reduse în Franţa şi depindem foarte mult de fondurile proprii şi de alte resurse.

Coordonez un consorţiu european de 15 centre partenere în cadrul unui proiect pentru studiul steato-hepatitei non-alcoolice, studiu finanţat de Comunitatea Europeană în cadrul programului FP7. Studiul a început în 2010, iar finanţarea, de aproximativ 6 milioane de euro, este acordată pentru următorii trei ani. Dorim să punem bazele unei viitoare reţele europene de cercetare colaborativă în acest domeniu şi după cei trei ani să facem această structură perenă.

Tot în această ordine de idei menţionez faptul că am propus cu mare entuziasm participarea unor centre româneşti în cadrul unor studii terapeutice finanţate de industrie în domeniul steato-hepatitelor non-alcoolice. Deşi au demarat cu întârziere – un an faţă de alte centre din cadrul studiului -, câteva din centrele româneşti cele mai importante s-au plasat în primii trei recrutori în acest studiu clinic. Aş menţiona centrele de la Fundeni şi de la Institutul “Matei Balş”. Este vorba de un studiu de fază 2, care include 100 de pacienţi europeni.

Subliniez necesitatea de a include centre româneşti în trialurile internaţionale şi ar trebui să-i încurajăm să includă pacienţi români. Consider că există un potenţial mult mai mare decât în momentul de faţă. Cred că e important să achiziţioneze în special o stare de spirit, care să însemne interesul dirijat către cercetarea de vârf, către competiția internațională în domeniul cunoașterii și inovării. Este important să sensibilizăm centrele româneşti să facă cercetare şi să facă din asta una din priorităţile lor. Inițierea de tratamente într-un cadru experimental trebuie să devină mai răspândită și mai ușor acceptată de pacienți și de doctorii lor.

Aveți colaboratori români ?

În afara studiilor clinice, avem numeroase colaborări pe mai multe nivele. Mulţi studenţi sunt în stagiu la noi, îşi completează formarea în specialitate şi o parte dintre ei conduc studii clinice în departamentul nostru. Avem colaborări şi cu centre româneşti în domeniul validării testelor diagnostice în histopatologie prin eforturile companiei Biopredictive – o companie franceză de biotehnologie, şi în special a d-nei dr. Mona Munteanu, care lucrează la Paris pentru această companie.

Câțiva dintre pacienţii mei vin din România. Mulţi sunt îndrumaţi la clinica noastră pentru a doua opinie, ceea ce ne dă ocazia să stabilim o colaborare cu centrele româneşti care îi trimit. Vedem pacienţii, dar rămânem în contact cu medicii care ni i-au trimis, și care continuă să-i urmărească în România.

Cum apreciaţi fenomenul plecării medicilor ?

Plecarea medicilor nu e o problemă, ci faptul că nu se mai întorc. Sistemul românesc s-a deschis mult faţă de cum era anterior, schimbul de informaţii, contactul direct la conferinţe şi presa specializată sunt mult mai dezvoltate şi asta e un lucru bun. Mai mulţi studenţi vin în spitalele franceze pentru a se perfecţiona în specializarea pe care o au, ceea ce e, de asemenea, un fapt bun. Problema esenţială mi se pare că stă în faptul că nu au suficiente stimulente pentru a reveni şi a exersa şi aplica în România cunoştinţele sau metodele achiziţionate în afară. Şi, în mod sigur, unul din factorii cei mai importanţi este reprezentat de salariile excesiv de scăzute ale corpului medical.

În Franţa doctorii au posibilitatea de a lucra în spitalele publice (pentru majoritatea activității lor) și în același timp pot acorda consultații private în cadrul spitalului. O fracțiune din beneficiile acestei activități liberale va fi preluată de spital. Justificarea majoră acestei posibilități de exercițiu mixt este de a menţine medicii în spitalele publice.

Momente fericite ? Momente grele ?

Momentele fericite sunt legate de satisfacţia pacienţilor şi de aprecierea pe care o avem de la ei.  Câteodată se leagă şi de nişte avansuri în cercetare şi în publicarea unor date noi. Primele două articole pe care le-am avut în publicaţii majore au fost unul în domeniul cercetării de laborator, în 1998, apărut în Proceedings of National Academy of Science, şi celălalt a fost un studiu iniţiat de mine şi publicat în 2000 în Gastroenterology, prima revistă din specialitate care ne-a permis să ne facem cunoscuți în acest domeniu de cercetare.

Momentele grele au fost legate de incertitudinea carierei şi a posturilor disponibile, şi de dificultatea de a putea asimila multiplele noutăţi şi cunoştinţe care apar în specialitatea mea. Ca întotdeauna, momentele de descurajare apar atunci când rezultatele nu sunt cele aşteptate. În activitatea clinică decepțiile vin din eșecurile pe care le avem cu bolile severe ale unor pacienți.

Delia Budurcă

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Rodica Pop Buşui este profesor asociat la Universitatea Michigan, fiind unul dintre cercetătorii implicaţi şi recunoscuţi pe plan mondial în studiul neuropatiei diabetice. A plecat din ţară cu 15 ani în urmă. Acum, coordonează şi este implicată în studii clinice de milioane de dolari, ultimul grant primit pentru cercetările proprii fiind de 3 milioane de dolari. Dintre miile de pacienţi trataţi, Rodica Pop Buşui rememorează un caz deosebit, o româncă pe care a salvat-o, la propriu, dintr-o comă hipoglicemică care o surprinsese în maşină, caz care a fost prezentat inclusiv de presa de peste Ocean.

Când aţi plecat din România şi care a fost parcursul dvs. profesional ?

Am plecat din România în 1995, am primit o bursa Fulbright şi am ales să mă duc la Universitatea Michigan datorită unei lungi tradiţii şi a valorii ştiinţifice deosebite a studiilor fundamentale şi clinice în domeniul diabetului, a complicaţiilor diabetului şi mai ales a neuropatiei, complicaţie care a reprezentat un interes al meu încă de pe vremea când eram aici, în România.

În România am fost asistent universitar la Clinica de Diabet şi Boli Metabolice din Timişoara. De fapt, din studenţie am devenit foarte interesată de diabet datorită exemplului insuflat de prof. dr. Gheorghe D. Băcanu, care mi-a fost mentor şi conducătorul tezei mele de doctorat. Am ştiut de la început că doresc să-mi dedic cariera diabetului şi că vreau să combin cercetarea cu activitatea clinică, pentru că prin cercetare putem descoperi noi metode de tratament ca să-i ajutăm pe aceşti bolnavi. Când s-a ivit posibilitatea ca să primesc bursa Fulbright mi-am dat seama că este o oportunitate pe care nu pot să o refuz şi, într-adevăr, am ales un loc extraordinar pentru a-mi continua studiile, Universitatea Michigan (University of Michigan) din Ann Arbor, Michigan.

Când am ajuns acolo mi-am continuat iniţial studiile în cercetare fundamentală, apoi am avut oportunitatea să-mi dau acreditările şi să fac o re-specializare în diabet şi endocrinologie, din punct de vedere clinic, continuând să profesez în Statele Unite. Mi s-a oferit şansa să fiu şi medic şi, în acelaşi timp, şi cercetător.

Ce aţi sesizat în urma acestor examene ?

Retrainingul a fost foarte interesant, dar în acelaşi timp şcoala medicală pe care am avut şansa să o fac în România m-a ajutat enorm, pentru că nu am avut probleme să iau toate acele examene şi să mă integrez relativ uşor, cu toate că iniţial poate că era o mică barieră a limbii.

În 1995 am fost iniţial cercetător (n.red. – research fellow), în 1998 am aplicat pentru specializarea în endocrinologie şi diabet (n.red. – clinical fellow), în 2001 am absolvit acest program şi am fost aleasă asistent universitar la Universitatea din Ohio. În 2005 am fost recrutată înapoi de către Universitatea Michigan, iniţial ca şi asistent profesor şi acum ca profesor asociat. M-am reîntors pentru că e o universitate foarte prestigioasă, numărul 6 în topul universităţilor din SUA, şi tradiţia şi infrastructura pentru cercetare, şi în special pentru diabet, sunt extraordinare.

Cum combinaţi cercetarea medicală cu activitatea clinică ?

Facem foarte multe studii clinice, sunt un investigator în câteva cohorte mari de pacienţi cu diabet de tip I precum Diabetes Control and Complications Trial/Epidemiology of Diabetes Interventions and Complications Study (DCCT/EDIC) sau pacienţi cu diabet de tip 2 precum Action to Control Cardiovascular Disease in Diabetes (ACCORD) sau Bypass Angioplasty Revascularization Intervention 2 Diabetes (BARI 2D); în acelaşi timp am şi studiile mele proprii, care au fost finanţate de American Diabetes Association, de Juvenile Diabetes Research Foundation şi de National Institute of Health. În aceste studii explorez împreună cu colaboratorii mei relaţia dintre sindromul metabolic şi neuropatia diabetică, în special neuropatia autonomă cardiovasculară, şi încercăm să înţelegem în detaliu influenţele diabetului asupra inimii, asupra sistemului nervos simpatic, asupra metabolismului oxidativ şi a disfuncţiei miocardice, căutăm să înţelegem originea disfuncţiei miocardice în diabet şi care este influenţa şi relaţia între sistemul nervos simpatic cardiac şi această disfuncţie cardiacă.

În principiu, la noi se sumarizează procente de activitate. Văd bolnavi în ambulatoriu, o dată pe săptămână, de dimineaţa până seara. Văd în majoritate bolnavi cu diabet, dar de fapt cu orice afecţiune endocrinologică, pentru că în SUA diabetul face parte din specialitatea de endocrinologie. În general, diabetul în Statele Unite nu se tratează prin internare în spital, pentru că se poate trata majoritar în ambulator. În spital omul ajunge numai când e fantastic de grav, pentru chirurgie sau un infarct, de exemplu.

De asemenea, lucrez prin rotație în spital, după cum urmează: o dată pe an sunt o lună de gardă pentru Divizia de Endocrinologie în spital, când văd toţi bolnavii şi de diabet, dar şi pe cei cu afecţiuni endocrinologice. Şi avem de fapt trei spitale în care suntem chemaţi să vedem aceşti bolnavi. Dar nu singură, echipa pe care o conduc include în general trei rezidenţi de medicină internă care fac rotaţia de endocrinologie, un endocrine fellow şi unul sau doi studenţi de anul 4.  O săptămână din cinci săptămâni lucrez în Centrul cardiovascular, unde vedem bolnavii internaţi şi care au avut orice fel de intervenţie – bypass, valvă, transplant de inimă, plămâni etc. În rest, mă ocup de toţi participanţii din studiile clinice.

Câţi bolnavi urmăriți în cadrul studiilor clinice ?

În site-ul meu în studiul ACCORD am avut 120, în studiul EDIC avem 40, în BARI 2D am avut 25. În total sunt câteva sute, în toate studiile clinice.

În acelaşi timp predăm studenţilor: ţinem cursuri studenţilor de anul 2, studenţii de anul 3 vin şi lucrează prin rotaţie cu noi în ambulator. În fiecare zi în ambulator am un alt student pe care îl instruiesc vizavi de cazurile întâlnite în ziua respectivă, prin contact direct cu bolnavul; când suntem în spital avem studenţi de anul 4, rezidenţi şi fellows şi, de asemenea, ţinem cursuri pentru rezidenţi şi fellows.

Putem spune că sistemul de învățământ e mai apropiat de patul bolnavului ?

Sistemul de învăţământ e diferit, stu-denţii din anii 3 şi 4 fac numai ro-taţii clinice, în anul 1 şi 2 au cursuri. În America merg la colegiu şi în anii de colegiu, înainte de școala medicală, fac multe materii pe care noi le făceam în primii doi ani de medicină. Când încep școala me-dicală sunt practic concentraţi nu-mai pe materii medicale specifice.

Depinde şi de universitate, dar în Universitatea Michigan este foarte greu să fii acceptat şi ca student, şi ca rezident. Nivelul de pregătire este extraordinar, şi este de fapt o plăcere să lucrezi cu ei. Dacă ai un caz interesant îți întrebi studentul sau rezidentul, şi ei au o mândrie personală de a citi în literatură şi de a veni şi a discuta cu tine…Nu aşteaptă mură-n gură şi este foarte foarte mult interes, sistemul de învăţământ este diferit. Există o altă infrastructură pentru că se practică în general medicina bazată pe evidenţe ştiinţifice, dar există şi sistemul de asigurări care controlează criteriile de internare, şi uneori, din păcate, de  tratament. Costurile sunt de asemenea ţinute în evidenţă, pentru că în general se fac eforturi mari pentru a practica o medicină care este cost-eficientă.

Dacă doriți să faceţi un studiu, o cercetare, cum procedați ?

Noi înşine ne scriem granturile. Dacă cineva are o idee îşi scrie grantul şi, dacă ideea este bună, şansele de a primi finanţare sunt mai mari. Dar şi la noi concurenţa este foarte mare pentru că sunt foarte mulţi cercetători de valoare care concurează pentru aceste fonduri. Deocamdată pot să spun că am fost şi sunt norocoasă, pentru că am reuşit să primesc câteva granturi importante pentru studiile mele.

În total, cam ce valoare a granturilor aţi atras ?

Cel mai recent grant care mi-a fost finanțat de National Institute of Health este de 3 milioane de dolari, celelalte studii au fost în jur de 600 000 – 1 000 000 de dolari, depinde de mărimea studiului. Binenţeles că studiile multicentrice din care suntem parte sunt de sute de milioane de dolari, dar acestea nu sunt numai ale mele.

Ce părere aveţi de transformările prin care trece sistemul din România? Cum ar trebui să se mişte lucrurile, din ce direcţie? În sistemul de asigurări nu s-a schimbat nimic în ultimii 15 ani, ne pleacă medicii …

Asta este o mare problemă, şi consider că este păcat că România nu a găsit un sistem de a-şi menţine tinerii de valoare în ţară, pentru că acest lucru este critic pentru a asigura un viitor de sănătate şi progres pentru populaţia României. Este de asemenea foarte important să fie implementat un sistem de promovare a valorii reale şi a libertăţii de opinie aşa cum se practică în SUA. În principiu este promovată valoarea, şi exemplul meu este relevant – dacă munceşti, eşti productiv şi ai idei bune, reuşeşti. Există o adevărată filosofie a muncii, muncim şi acasă.

Care a fost cel mai frumos moment din viaţa dvs. profesională, poate un caz deosebit ?

Au fost multe, dar am să vă povestesc un fapt care are cu atât mai multe semnificaţii cu cât este legat de România. Când am revenit la Universitatea Michigan, în 2005, unul dintre primii bolnavi pe care i-am văzut a fost o tânără plecată din România care a emigrat cu părinţii ei când avea șase ani. Avea diabet de tip 1. Când am văzut-o în ambulator avea în jur de 30 de ani, un diabet netratat şi avea o frică de a face ceea ce trebuie vizavi de injecţiile de insulină… fie avea glicemii foarte mari, fie foarte mici, şi, tocmai de aceea, avea o foarte mare inabilitate în a recunoaşte hipoglicemia. Când am văzut-o în ambulator era foarte suspicioasă, nu avea încredere în doctori, avea o impresie foarte proastă despre viitorul ei. Am vorbit cu ea mult şi am încercat să-i explic că este posibil să duci o viaţă aproape normală chiar dacă ai diabet dacă urmezi anumite principii de tratament şi înţelegi cum să urmezi un tratament care mimează modul în care un pancreas sănătos produce insulina.

La două ore după ce a plecat din clinică am primit un telefon că n‑a ajuns acasă. Soţul ei o căuta înnebunit, nimeni nu ştia unde este… În final eu şi cu una din asistentele medicale ne-am apucat să o căutăm. Clinica noastră era foarte aproape de un mall, ea s-a dus acolo şi a făcut o hipoglicemie severă. Şi am găsit-o de fapt în comă, în maşină. Din fericire am reuşit să o salvăm, a ajuns acasă, şi de atunci am stabilit o relaţie foarte strânsă. Faptul că eram şi eu româncă probabil că a ajutat. Am comunicat cu ea ori de câte ori a avut nevoie şi acum, după trei sau patru ani, n-o să vă vină să credeţi, dar este foarte bine echilibrată, a ascultat toate sfaturile, nu a mai avut practic nici o hipoglicemie severă, hemoglobina A1c se menţine constant între 6‑6,5% , se simte minunat. În primul rând e important faptul că are acum încredere în ea şi vede că se poate. A apărut şi într-o revistă povestea asta…Este un caz foarte frumos care mi-a adus multe satisfacţii.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

Întâlnirile dintre comunitatea științifică românească din țară și cea de peste hotare începute în anul 2008 au continuat și anul acesta prin conferința „Diaspora în Cercetarea Științifică și Învățământul Superior din România”, desfășurată în perioada 21-24 septembrie, la București. La eveniment au participat peste 700 de cercetători, dintre care peste 200 din diasporă. >>>

În cadrul conferinței, reputatul prof. dr. Irinel Popescu, şeful Clinicii de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fun-deni a moderat sesiunea specială dedicată „Criteriilor de evaluare a cercetării în România pe domenii specifice” – Proiect FSE „Doctoratul în Școli de Excelență”.  Cu această ocazie, renumita personalitate me-dicală a vorbit despre situația actuală a cercetării ro-mân-ești, care a făcut progrese importante în ultimii ani, dar este încă deficitară în ceea ce privește finanțarea.

„Situația din domeniul cercetării a înregistrat un progres pe par-cursul ultimilor ani, în special în perioada 2004-2008, când s-a investit mult în cercetare”, a declarat prof. dr. Irinel Popescu pentru revista Medica Academica. Întrebat de nivelul finanţării private în cercetare, aflată la un nivel redus faţă de alte state europene, acolo unde mediul privat este principalul susţinător al cercetării, renumitul profesor a explicat că la nivelul Clinicii de Chirurgie Ge-nerală şi Transplant Hepatic Fun-deni, „finanţarea privată este zero”. „În România, nici fondurile europene nu le absorbim, în condiţiile în care avem proiecte”, a spus prof. Popescu, adăugând că în România, la nivelul mediului privat „nu există cultura investiției în cercetare”.

Sesiunea a cuprins prezentarea Simonei Dima, din cadrul Centrului de Gastroenterologie și Hematologie al Institutului Clinic Fundeni, despre „Integrarea cercetării ro-mânești asupra terapiei cu celule stem în aria europeană de cercetare și dezvoltare”. Discuțiile care au urmat au vizat subiecte tehnice, dar și chestiuni precum slaba finanțare a cercetării fundamentale, întrebarea care s-a ridicat fiind: „Ne permitem să cheltuim banii pe experimente empirice sau este mai bine să direcționăm direct finanțarea către studiile fundamentale?”

Evenimentul „Diaspora în Cercetarea Științifică și Învățământul Superior din România” s-a desfășurat pe durata a trei zile, fiind organizat de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Academia Română, Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior, Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, Cercetării, Dezvoltării și Inovării şi Camera de Comerţ și Industrie a României.

Primele două zile, 22 și 23 septembrie, au fost dedicate Workshop-urilor Exploratorii. Acestea au fost organizate pe 23 de domenii de competență și în zone de deschidere în care există potențial și expertiză românească, precum chimia, fizica, matematica, ingineria, științele socio-umane și economice, biologia, știința mediului, medicina, biotehnologii, arta și arhitectura.

Workshopurile exploratorii s-au desfășurat în 23 de locații din București și împrejurimi, printre care Banca Națională a României, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie, Centrul Interna-țional de Biodinamică, Facultatea de Arhitectură, Colegiul Noua Europă, Biblioteca Academiei Române, Universitatea Politehnică București, Facultatea de Medicină.

În ultima zi a conferinței, partici-panții s-au reunit pentru discuții în plen care au avut loc la Palatul Parlamentului. Potrivit organizatorilor, scopul acestui eveniment este de a susține colaborările inter- și trans-disciplinare de anvergură, de a contribui la creșterea vi-zibilității și a impactului inter-na-țional al realizărilor științifice ro-mânești, dar și de a atrage o nouă generație către munca de cercetare și de a crește recunoașterea publicului larg față de munca nevăzută a cercetătorilor.

Prof. Wilhelm Friedl şi-a început studiile de medicină la Timişoara, a fugit de dictatură în anii ‘70 în Germania de Vest şi este acum şeful Clinicii de Ortopedie, Traumatologie şi Chirurgia Mâinii din cadrul Spitalului din Aschaffenburg. După Revoluţie a revenit în ţară, întâi cu ajutoare, iar din anul 2000 vine regulat pentru a împărtăşi din experienţa sa colegilor români. De asemenea, mulţi români s-au pregătit în Germania. Prezent la Zilele Spitalului din Moineşti, unde a şi operat, prof. Friedl ne-a vorbit despre profesia sa, despre experienţa germană a cost-eficienţei şi despre perspectiva sa asupra sistemului românesc de sănătate.

– Când ați plecat din România ?

Am plecat din România în ‘72, sunt timişorean, mi-am început studiile de medicină în Timişoara, unde am făcut primii doi ani. Făceam sport de performanţă, canotaj, iar pe timpul lui Ceauşescu era una din puţinele posibilităţi de a ieşi din ţară. Tatăl meu studiase medicina înainte de război, la Heidelberg, şi prin aceste legături ştiam că după doi ani pot să-mi continui studiile în Germania.

Plecarea n-a fost aşa, ceva neplanificat. Pentru mine situaţia în România se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Dacă erai bun – și eu eram un student nu tocmai rău – trebuia să faci parte din ASC (Asociaţia Studenților Comuniști). De fapt, stupiditatea se vedea în fiecare zi: mi-a zis profesorul de socialism odată că lui nu-i trebuie medici buni, ci medici care pot explica politica partidului la sat. Am zis: atuncea bine, dar fără mine! De fapt, libertatea care a existat în Germania a fost motivaţia germanilor de a părăsi ţara. Am putut trăi acolo şi am beneficiat de sistemul de securitate socială. Mi-am zis că dacă am posibilitatea de a pleca, pot evita un sistem dictatorial.

Fratele meu era căsătorit, cu doi copii, dar părinţii erau pensionari, şi pe ei i-au lăsat să plece fără probleme. În aceeaşi noapte când eu am plecat la o competiție internațio-nală de canotaj, ei au plecat în Austria. Pe fratele meu l-am cumpărat mai apoi, aşa se făcea pe vremuri.

Am studiat la Heidelberg, mi-am continuat cariera academică, am fost şef al Departamentului de traumatologie şi chirurgie reconstructivă; în facultăţile din Germania nu se poate ca acolo unde eşti educat să devii şi şef, trebuie să schimbi instituția. Şi cred că e un lucru bun, pentru că apare un schimb de idei, şi nu avansează numai cel mai linguşitor. Atât în universităţi, cât și în spitalele mari, nu este posibil ca adjunctul să devină şef. Întotdeauna el devine şef altundeva, și astfel apare un schimb de idei, de oameni, de metode organizatorice, şi o competiţie între clinici pentru ca să se dezvolte.

– Este reglementat prin norme sau este o cutumă ?

În universităţi este stabilit prin reglementări interne, nu e lege de stat. Statul nu se amestecă în spitale, numai dacă este nevoie de o aprobare, ceva, şi dacă este un spital care are acces la o asigurare publică. Dacă este un spital care tratează numai pacienţi privaţi, fiecare poate face ce vrea.

Dacă o clinică vrea să se dezvolte trebuie să aibă venituri proprii, statul nu ne dă bani să ne dezvoltăm decât dacă apare o necesitate. De exemplu, avem acum o creştere a numărului de paturi de terapie intermediară (fără respiraţie artificială, dar cu terapie intensivă) urmare a faptului că populaţia îmbătrâneşte dramatic. Pe vremuri un pacient de 90 de ani era un caz deosebit, astăzi operăm în fiecare zi pacienţi de peste 90 de ani. Necesităţile sunt din ce în ce mai mari şi guvernul din Bavaria a recunoscut asta şi ne-a aprobat paturi suplimentare – 28 de paturi de terapie intermediară şi 7 paturi de terapie intensivă şi primim şi de la ei ceva bani pentru investiţii. Costurile de viitor sunt însă numai problema clinicii. Lucrez într-un spital public, al oraşului şi al judeţului, în Aschaffenburg. Este un spital de peste 700 de paturi, cu 14 discipline. Conduc una dintre clinici, Clinica de Ortopedie, Traumatologie şi Chirurgia Mâinii, cea mai mare, cu 98 de paturi de adulţi şi 10 de copii.

– Cum a evoluat cariera dvs. ?

Am venit la medicină ca să salvez omenirea, de fapt voiam să fac cercetare fundamentală, după cum se vede n-am reuşit… După ce am lucrat în cercetare, în genetică,
mi-am dorit să am şi contact cu pacienţii şi am ajuns la chirurgie, în zona ei cea mai manuală, ortopedia traumatologică, pentru că îţi aduce satisfacție foarte rapid. Poţi readuce un om cu o leziune, care suferă, la o viață normală. Suferă, îl tratezi, şi apoi e bine.

Cercetare fundamentală am făcut doi ani, apoi am ales chirurgia. Sigur, am continuat cercetarea şi experimentele, altfel nu devii profesor în Germania. Nu este ceva, o hârtie, ci o calificare ştiinţifică. Însă mi-a făcut plăcere. Dar şi mai multă plăcere îmi face să tratez pacientul şi să-l ajut, să-l restitui unui drum normal de viaţă. Din Heidelberg, în 1994 am devenit şeful clinicii din Asschaffenburg. Înainte eram şef interimar, și, deoarece nu este posibil să devii şef permanent, am căutat o altă poziţie. Sunt deja aici de 16 ani, şi timpul trece foarte repede.

– Se discută mult aici despre cost-eficienţă, cum se pune problema în Germania ?

Noi lucrăm numai prin punctul ăsta de vedere, al cost-eficienţei. Desigur, eu prefer sistemul public pentru că ştiu că trebuie să rămân în limita finanţării. Un pacient care îmi face un minus vreau să fiu în măsură să-l compensez cu un altul cu care fac profit, care are nevoie de o operaţie care poate fi planificată. Sunt operații în care, printr-un profil exact de trecere foarte rapidă prin clinică, de fapt se face un profit. Un politraumatism însă nu-și acoperă niciodată costurile.

Eu mă simt medic şi vreau să rămân medic, vreau să am libertatea de a decide să tratez pacienţii care, întradevăr, au cea mai mare nevoie de experienţa unui specialist.

– Urmăriţi permanent acest echilibru între pacienţii care aduc profit şi cei consumator  ?

Da, noi primim în fiecare lună un raport cu ce producem, cu ce cazuri am avut. În Germania decontările se fac pe baza DRG (Diagnosis-Related Group) și se defineşte unitatea case mix, care are o anumită valoare în fiecare land. În Bavaria, de exemplu, este 2 970 de euro. Unele cazuri – o operație, de exemplu – este cotată cu 1,5 şi atunci primeşte 1,5 x 2 970 euro, dacă e o artroscopie e 0,6 x 2 970 euro; depinde de complexitatea cazurilor.

În fiecare lună primim acest raport, mai mult, se face un plan anual care ne arată în fiecare lună unde suntem. Fiecare minut este planificat în sala de operaţie, nu este posibil să fie pauză sau ceva de genul ăsta, se foloseşte până la ultimul minut. Facem o muncă medicală, dar şi una organizatorică. Și în acelaşi timp educăm și tinerii medici, pentru că ne confruntăm în ultimul timp cu o mare lipsă de medici. De fapt nu avem mai puţini medici ca în trecut, dar acum legile care stabilesc timpul de muncă sunt controlate și respectate. În trecut fiecare medic tânăr lucra 12- 13 ore fără nici o problemă, acum trebuie să lucreze 8 ore şi dacă într-o zi lucrează mai mult trebuie să-i dau liber în altă zi. În secţia mea am început în ‘94 cu doi medici primari şi 7 rezidenţi, şi acum am 6 primari şi 15 rezidenţi, dar prezenţa în clinică nu e mai bună.

– Cum vedeţi sistemul din România, cu câţi ani suntem în urmă ?

România nu este omogenă, sunt diferenţe foarte mari. Trebuie să zic întradevăr că în Moineşti s-au ocupat să primească fonduri europene, e totul curat, e un spital regional mai mic. Nu poate avea aceleaşi pretenţii ca un spital de
7-800 de paturi, dar se vede un angajament serios de a se dezvolta, în limita posibilităţilor. Toţi avem limite – şi noi avem limite –, dar limitele se folosesc până la capăt.

În unele regiuni e foarte multă ineficienţă sau există obstacole politice, pentru mine de neînţeles. În Iaşi, de exemplu, e o clinică de urgenţă începută, stă de nu ştiu câţi ani acolo, şi lângă aceasta e o clinică foarte veche, foarte limitată ca spaţiu… Pentru mine unele lucruri nu sunt de înţeles, probabil sunt conflicte şi în sistemul sanitar, şi cu politica. În Germania e bine că politica de partid nu are nici un fel de rol în sistemul de învăţământ, cel universitar, de clinici medicale. Cu politicienii, de fapt, n-avem nici un fel de legătură…

– Decât dacă vă devin pacienţi …

Dacă e un pacient îl tratăm…Avem o asigurare generală, fiecare trebuie să se asigure după nivelul de venit. Există şi pacienţi privaţi, cu asigurare privată, şi ei îşi pot alege medicul, de exemplu şeful de clinică. Este un sistem bipolar, să zicem. Fiecare pacient cu asigurare generală primeşte absolut aceleaşi produse, aceleaşi operaţii, singurul lucru este că nu poate spune că vrea să fie operat de un anumit medic. Are însă dreptul să fie operat de un specialist, este interzis să se facă operaţii fără specialist la masă. Spitalul din Aschaffenburg este spitalul oraşului şi al judeţului, dar ei nu dau bani deloc. Noi câştigăm bani de la asigurări şi plătim totul, inclusiv salariile. Singurul lucru este faptul că, prin statut, dacă noi nu ne-am acoperi costurile, ar trebui să plătească. În mod normal nu plătesc niciun euro, însă garantez că dacă am face un deficit în doi-trei ani ne-ar vinde imediat către o companie privată. Nici la noi medicina nu e o piaţă într-adevăr funcţională, nu poate fi pentru că avem preţuri fixate de norme, de DRG, am o structură foarte reglementată. Şi am totodată obligaţia de a-i trata pe fiecare. Dacă ar fi o piaţă aş putea spune că e prea scump, şi nu-l fac dacă vreau să rămân pe profit. Dar eu chiar asta nu vreau, pentru că vreau să tratez pe fiecare, chiar dacă nu-mi acoperă costurile, dacă are într-adevăr nevoie. De aceea, sistemul privat poate funcţiona bine pentru operaţii care se fac planificat, numai proteze, numai artroscopii sau numai chirurgia mâinii sau a piciorului. Specializarea e îngustă, sunt 40 de ore pe săptămână. În momentul când ai nevoie de foarte mulţi specialişti – pentru 24 de ore, 7 zile pe săptămână, sistemul devine foarte scump. O gardă de medic ne costă cam 350 000 euro pe an. Este foarte costisitor, şi cu cât ai mai multe discipline, mai multe specialităţi, devine mult mai costisitor.

– Cum priviţi ceea ce se întâmplă în România, ce ar trebui să învăţăm ?

Există două aspecte: pe de-o parte dezvoltarea medicală, şi cred că e bine să fie menţinută legătura cu dezvoltări moderne ca laparoscopia, robotica, chiar în chirurgia cerebrală… Sunt diferite tendinţe foarte moderne, care desigur nu pot fi aplicate pe scară largă, dar dacă ne limităm numai la terapii de bază riscăm ca distanţa de dezvoltare să devină şi mai mare. Este direcţia cea bună aceasta a dezvoltării, a implementării de metode noi, odată cu evoluţia ştiinţifică a medicinei. Cred că este drumul corect, deşi în România marea majoritate a pacienţilor nu au posibilitatea de-a avea acces la această medicină. La noi n-ar fi posibil, eu trebuie să ofer acelaşi condiţii fiecărui pacient, toţi au dreptul la cea mai modernă medicină. Nu pot spune că acum n-am proteze, sau implanturi, sau orice altceva! Nu există aşa ceva! Însă această situaţie se dezvoltă în limita resurselor materiale, şi cred că atât timp cât nu ai resurse mai mari acest lucru nu se poate generaliza.

Un alt doilea aspect ţine de optimizarea eficienţei organizatorice. Acel raport cost-eficienţă, care înseamnă să foloseşti fiecare minut pe care îl ai la dispoziţie, la capacitate. Un sistem funcţional, un aparat complex, un loc funcţional de muncă, toate acestea trebuie folosite complet…

– La noi un şef de clinică are aparatul, când el pleacă se închide.  Şi în sălile de operaţie se pierde mult timp .

– Eu nu tolerez mai mult de zece minute între două operaţii, nu-mi pot permite, e vorba şi de timpul meu…Eu şi aşa lucrez 15 ore pe zi, dacă mai durează şi mai mult…Sună straniu, pentru că vorbim de tratamentul unor pacienţi, dar este un fel de producţie…Dacă nu o facem nu putem trata alţi pacienţi, nu putem dezvolta spitalul, nu putem face lucruri noi…Avem necesităţi economice care se simt foarte acut…ceea ce noi cerem de la sistem e mult mai mult, pentru că noi cerem ca pentru fiecare, la orice vârstă, să se poată tot, şi asta
într-adevăr va duce la un punct în care nu va mai funcţiona. Avem un număr foarte mic de copii, populaţia devine mult mai vârstnică. Oficial, toţi ies la pensie la 65 de ani, dar în realitate la 61 – 62 de ani. Pe vremuri sistemul de pensii a fost calculat astfel încât un pensionar să fie susţinut de 6 – 7 oameni în câmpul muncii. Acum se schimbă situaţia şi nu va putea funcţiona.

În România, dezvoltarea organizatorică și logistică se poate mult îmbunătăţi, cu siguranță. Sunt diferenţe mari în ceea ce am văzut, nu vreau să menţionez diferite spitale… De fapt, eu vreau să-mi ajut colegii să preia din experienţa noastră. Au fost, în timp, 30 de medici români la noi – din Timişoara, Constanţa, Bucureşti, Iaşi – mai mulţi medici au făcut rezidenţiatul în clinica mea şi apoi s-au întors. Am şi medici originari din România, dar sunt mulţi cărora încercăm să le arătăm cum lucrăm noi. Nu numai cum operăm, ci cum lucrăm…

Delia Budurcă

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica