Omenirea traversează momente zbuciumate

Planeta pe care vieţuim a atins recent 7 miliarde de guri ce trebuie hrănite. În viitor, numărul acesta va creşte. Vor fi oare peste 3-4 decenii, cu adevărat, 10 milioane de fiinţe umane?

În lume, milioane de locuitori mor de foame, fizionomiile şi trupurile altor zeci de milioane de copii, adulţi şi bătrâni subnutriţi exprimă durere şi cer ajutor. În cadrul acestui tablou, mai este de mirare că „aurul verde”, dătător de viaţă şi speranţă, ca dar al pământului, este cea mai mare avuţie şi cea mai înţeleaptă investiţie…!?

România, somnolentă în ultimele două decenii, se trezeşte greu. Poate acum este cel de-al 12-lea ceas al adevărului care a dus la abandonul pământului strămoşesc pe care-l săruta în pumnul său, cu religiozitate, ţăranul din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Pământul abandonat atâta amar de vreme, milioanele de hectare maltratate se răzbună. El strigă din adâncuri întreaga-i durere într-un chinuitor şi obsedant „De ce m-aţi părăsit ?”, la care tăcerea vinovată nu poate da răspuns.

Spun oficialităţile că în prezent „suprafaţa agricolă deţinută de străini în România a crescut în acest an (2011) cu peste 10%, la 709.000 de hectare faţă de 635.000 de hectare anul trecut, iar 10% din această suprafaţă este în proprietatea arabilor”. Potrivit datelor ministrului agriculturii, Valeriu Tabără, străinii deţin în România 709.000 hectare de teren agricol, reprezentând 8,5% din suprafaţa arabilă a ţării. Pentru a putea deţine teren în România, o persoană fizică trebuie să aibă domiciliul stabil în ţară, iar persoana juridică trebuie să aibă sediul în România.

Pe primul loc în topul cumpărătorilor de teren se situează Italia, cu 24,29% din total, urmată de Germania, cu 15,48%, şi ţările arabe, cu 9,98%. Spania deţine o cotă de 6,22% din cele 709.000 hectare de teren agricol cumpărate de străini în România, Austria 6,13%, Ungaria 8,17% şi Danemarca 4,52%. Cei mai activi cumpărători de terenuri în România sunt din ţări precum Irak, Liban, Siria, Arabia Saudită şi Iran. Acelaşi demnitar comunica recent că dacă anul trecut un hectar de teren agricol în zonele favorabile din România se vindea cu 1.500 – 2.500 de euro, în acest an preţurile au crescut la 4.000-5.000 euro pe hectar, şi continuă să crească.

Iată cum, din lipsa de preocupare a autorităţilor, s-a petrecut şi continuă şi procesul de înstrăinare a avuţiei naţionale, de această dată a terenurilor agricole, în vreme ce alţii, de pe toate meleagurile, au înţeles că viitorul omenirii nu poate fi conceput fără hrană.

Este relevant, din acest punct de vedere, pe lângă exemplul ţărilor arabe – deposedate în trecutul recent de terenuri agricole – care, în urma experienţei istorice dramatice, achiziţionează sau administrează terenuri în România, și un alt exemplu. Astfel, vecina noastră vestică, Ungaria, odată cu venirea unui nou guvern în acest an, a declarat terenurile agricole patrimoniu naţional, ce nu poate fi înstrăinat.

Pe bună dreptate se sublinia recent de către acelaşi oficial că… „e periculos modul în care se valorifică acest teren, pentru că este posibil să se dirijeze spre export întreaga producţie” („Curierul Naţional”, 22 noiembrie 2011). Aşadar, nu în viitorul îndepărtat, procentul de produse alimentare din import – de peste 80% – asigurat populaţiei în prezent va creşte, urmând să devenim importatorii propriei noastre avuţii naţionale. „Mutatis mutandis”, sărăcia va creşte, cu consecinţe dramatice asupra sănătăţii populaţiei.

Şi în final, pentru a trezi din somnolenţă minţi ce se leagănă în iluzii, mai adăugăm că „anul trecut existau în judeţul Timiş 123 de exploataţii agricole deţinute de străini, iar în prezent sunt 126, în Arad numărul acestor exploataţii a crescut de la 100 la 107, în Bihor de la zero la 25, în Alba de la 9 la 14, iar în Dolj de la 28 la 40. Suprafaţa agricolă deţinută de străini a crescut în acest an la 51.553 de hectare în Nord-Estul țării, faţă de 37.295 hectare anul trecut, la 44.021 ha în Sud, faţă de 26.457 hectare anul trecut, și la 222.136 hectare în Vest, față de 149.569 ha anul trecut”. <<<

O serie de evenimente

Unul dintre evenimente, cu conţinut şi semnificaţii deosebite, a avut loc în 22 octombrie 2011. Atunci s-a desfăşurat, la Facultatea de medicină din Bucureşti, Adunarea anuală a Asociaţiei Medicilor Pensionari din România.

Comitetul de conducere al acesteia, care cuprinde elite ale medicinei româneşti, academicieni, profesori universitari, doctori în ştiinţe medicale, medici primari reputaţi care au slujit zeci de ani învăţământul medical, cercetarea şi asistenţa, a invitat primarii de sectoare ai Capitalei, inclusiv pe primarul general medic. Nici unul nu a dat curs invitaţiei trimise şi confirmate, prin poşta electronică, de două ori în decurs de două luni. Acesta a fost răspunsul unor persoane în faţa celor ce i-au ales.

Absenţa „emanaţilor” sau „aleşilor” nu i-a împiedicat pe seniorii medicinei, în număr de peste 100, să-şi desfăşoare lucrările sub stindardul străvechiului şi solemnului „GAUDEAMUS”. Vulgarităţile şi ignoranţa nu pot, de altfel, ofensa valorile, care-şi continuă neabătut drumul.

Aşa s-a şi întâmplat. După depunerea unei coroane de flori la statuia doctorului Carol Davila, organizatorul primelor structuri de asistenţă medicală din ţara noastră, lucrările reuniunii au fost conduse de un prezidiu alcătuit din prof. dr. Vladimir Beliş, dr. Gheorghe Avram, reprezentantul judeţului Botoşani, dr. Felix Marian din partea filialei Maramureş a Asociației şi de semnatarul acestor rânduri, care a făcut o succintă prezentare a situaţiei actuale a medicilor pensionari, clarificând şi intenţiile de viitor.

Discuţiile au purtat amprenta vârstei, fiind ponderate şi bogate în idei specifice principiilor profesionale şi etice. S-a subliniat, printre altele, şi insatisfacţia faţă de decizia autorităţilor de a retrage dreptul de decizie diagnostică şi terapeutică medicilor pensionari, deoarece competenţa lor, acumulată de-a lungul anilor, nu trebuie ignorată şi trebuie folosită cel puţin în activităţi de triaj sau de consiliere a pacienţilor de diferite vârste.

În partea finală a lucrărilor, ca preşedinte onorific a fost desemnat prof. dr. Vladimir Beliş, iar ca preşedinte în exerciţiu, în locul dr. Virginia Ioan, însoţită în primăvara acestui an pe ultimul drum, a fost votat dr. Sebastian Nicolau. Nominalizaţi ca vicepreşedinţi au fost dr. Aurora Nemoianu, dr. Radu Beloiu şi dr. Alexandru Trifan, în funcţia de secretar general dr. Gabriela Cleanoveanu, iar ca membri în Comitetul de conducere al Asociaţiei Medicilor Pensionari din România au fost incluşi şi prof. dr. Marin Mârşanu, dr. Suzana Bantaş, dr. Elly Sideri şi dr. Mircea Ionescu.

În încheiere a avut loc un frumos recital susţinut de un cvartet de corzi, oferit la recomandarea prof. dr. Mircea Penescu de Orchestra Simfonică a Medicilor, nu însă înainte de momentul emoţional al înmânării diplomelor de excelenţă unui număr de patru medici nonagenari.

La plecare, participanţii n-au putut ca în faţa oficialilor invitaţi absenţi să nu se gândească la câtă dreptate avea Nicolae Iorga, care definea democraţia ca fiind sistemul în care aleşii sunt cei ce duc poporul pe umerii lor şi nu cel în care ei se caţără pe umerii mulţimii… <<<

Raţiunea pentru care organizaţia mondială a luat această hotărâre a fost determinată de argumente multiple între care şi faptul că starea de sănătate a populaţiei lumii cunoaşte o treptată ameliorare. Boli care odinioară decimau omenirea au fost limitate sau sunt în curs de eradicare (ciuma, holera, poliomielita), iar altele ca tuberculoza, malaria, SIDA, cancerul şi alte boli cronice nu şi-au găsit încă rezolvarea, cu toate eforturile materiale şi ştiinţifice ale comunităţii internaţionale.

Consecinţele sunt reflectate în indicatorii demografici ai Planetei, din care semnalăm scăderea mortalităţii şi morbidităţii generale şi a celor din vârsta copilăriei, a mortalităţii la naştere şi prin boli infecto-contagioase. A crescut, îndeosebi în ţările dezvoltate, durata medie de viaţă şi calitatea acesteia, aceşti indicatori intrând tot mai mult în aria de preocupări a politicilor sanitare ale guvernelor şi parlamentelor. Un spirit de solidaritate tot mai pronunţat impune colaborarea mondială în faţa noilor provocări şi sfidări ale mondializării.

În acest context se situează în prim-plan şi problema populaţiei vârstnice, numărul acesteia fiind în continuă creştere. Procentul tinde, aşa cum arată prognozele demografice pentru următoarele două decenii, către 25-30% în ţările dezvoltate şi peste aceste cifre către mijlocul secolului XXI.

Fără îndoială că acest fenomen necesită măsuri coerente, complexe, de ordin economic, politic, medical şi social care să le asigure vârstnicilor un trai decent şi o calitate a vieţii care să conducă în mod firesc către un final demn al vieţii. Prelungirii activităţii umane productive, prin ridicarea vârstei de pensionare în condiţiile crizei economice actuale, a cărei durată şi efecte nu sunt întru totul previzibile în numeroase ţări, i se adaugă percutant celelalte îngrijorări cărora, dincolo de vorbe şi demagogie, nu li s‑au găsit încă soluţii credibile.

Dar care este situaţia persoanelor vârstnice în lumina Documentelor Internaţionale existente, şi în ţări ale lumii în care problema nu ocupă un loc central în politicile statale, aşa cum este şi cazul României?

În apropierea Zilei Internaţionale a Vârstnicilor, Federaţia Naţională a Sindicatelor Pensionarilor din România, membră a Federaţiei Europene a Pensionarilor – FERPA şi CNSRL Frăţia, a organizat pe 16 septembrie 2011, la Predeal, o masă rotundă cu tema “Pensionarii români în perioada actualei crize economico-financiare” cu participarea cvasitotalităţii preşedinţilor sindicatelor pensionarilor din ţară şi a membrilor Consiliului Naţional al Federaţiei.

Cu acest prilej numeroşi vorbitori au semnalat, uneori pe un ton vehement, măsurile modeste şi incorecte ale autorităţilor române, în frunte cu conducerea Statului şi Executivului. Aceştia au subliniat în repetate rânduri, oficial, că pensionarii reprezintă un mare consumator de fonduri de asistenţă socială, cei 4,9 milioane fiind vinovaţi de efectele crizei economico-financiare şi în detrimentul forţei active de muncă, de 4,2 milioane de persoane. Mai mult chiar, vârstnicii, evident marginalizaţi, şi din care un procent important se află la limita subzistenţei, sunt o piedică în ascensiunea tineretului. Se uită, prin crearea unei veritabile diversiuni, că această grupă de vârstă a creat, prin munca onestă de zeci de ani şi prin contribuţii băneşti, investiţii şi bunuri materiale vizibile pe tot parcursul ţării. Se mai uită că, din incompetenţă sau cauze oculte, în ultimii 20 de ani, prin lichidarea unor mari obiective industrial, s-au aruncat în şomaj şi au fost disponibilizaţi sute de mii de salariaţi, numărul acestora scăzând dramatic odată cu anemicul şi discutabilul proces de privatizare.

Acestea şi încă multe alte cauze au fost subliniate de participanţii la “masa rotundă” de la Predeal. De altfel, dacă ar fi să ne referim şi la situaţia medicilor pensionari, aceasta nu este departe de cea a marii mase de vârstnici. Pensii impozitate, amputate, contribuţii suplimentare la asigurări de sănătate, lipsa unor drepturi specifice, cum ar fi prioritatea la consultaţii şi internări în unităţi sanitare pe care le-au slujit cu credinţă şi devotament zeci de ani, lipsa accesului la materiale sanitare şi medicamente au făcut ca în prezent existenţa celor 15 mii de medici pensionari, din care două treimi au pensii în jur de 1.000 lei lunar, să fie cu totul precară.

La rându-i, Ministerul Sănătăţii i-a abandonat, iar demersurile efectuate de Asociaţia medicilor pensionari de a i se găsi un sediu pentru club şi organizarea unor activităţi cultural-intelectuale, precum şi a câtorva saloane în numeroasele spitale desfiinţate, ca şi “case de retragere” pentru cei rămaşi singuri, n-au găsit nici un ecou.

Acesta este, “în fapt”, situaţia cu care este întâmpinată în acest an ziua de 1 octombrie. Pentru Persoanele Vârstnice, ea are prea puţine pâlpâiri de lumină.

Cine ştie dacă în viitor va fi altfel?

Şi oare câtor dintre cei ce suntem în prezent timpul le va mai oferi un răgaz? <<<

Trăsătura caracteristică a conducerii Ministerului Sănătăţii

Mai mult ca niciodată „schimbarea domnilor” nu s-a însoţit de „bucuria nebunilor”, pentru că aceştia din urmă, tot mai indiferenţi la „schimbări”, au înţeles că nu este nimic bun de aşteptat de la acest neobosit carusel.

Scenariul parodiei a fost mereu acelaşi. Personajul ales al celor mari, din afara sistemului de sănătate, jura pe Cartea Sfântă şi cea a Neamului, încheind cu sacrosancta „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, după care ar fi trebuit să treacă la ceea ce ar fi trebuit să fie trudă, sau cel puţin treabă…

Aţi văzut însă, în realitate, ce se întâmpla în zilele imediat următoare? Mai întâi locvacitatea la televiziune şi interviurile în presă. În care, lăudându-se, îşi demola şi denigra predecesorul, înainte de a fi făcut ceva. Bineînţeles că lumea începea cu 
el/ea. „Tabula rasa” a tot ceea ce se săvârşise. Nimic nu fusese bun, nici măcar o fărâmă pe care s-o continue. Pentru că în timpurile noastre unul din cuvintele scoase din vocabular, şi anume cel de “continuitate”, nu-şi mai are rostul. Ca de altfel şi respectul faţă de munca celor ce te-au precedat şi care, de multe ori, sunt socotiţi veritabili duşmani.

Apoi, la „treabă”! Modificări eventuale ale topografiei obiectelor din cabinet. Apoi selectarea unei/unui şef de cabinet şi a unei secretare devotaţi, „de încredere”. Şi a unor consilieri pentru o echipă monolit. Apoi modificări pe ierarhia de mai jos, la cererea celor din anturajul imediat. „Und so weiter”…

Stârneşte nedumerire, dacă nu chiar uimire pentru minţile celor ce se mai ostenesc să-şi pună întrebări: De ce dacă un ministru este reprezentantul partidului aflat la guvernare, care are deja un program şi în domeniul ocrotirii sănătăţii, mai trebuie să-l repete sau să creeze altul? Sau dacă părăseşte, din varii motive, funcţia, iar anumite puncte ale programului său n-au fost realizate, el trebuie să iasă vioi din funcţie, fără a suporta consecinţe?

…Astfel, au trecut mai bine de două decenii, fără ca mult trâmbiţata Reformă sanitară să se fi îndeplinit, iar finalul acesteia nu se întrevede. Iar anxietatea şi grija pentru sănătate a populaţiei, îndeosebi a pensionarilor, sporeşte concomitent cu diverse mijloace de şantaj, cum ar fi coplata sau modificarea sistemului de asigurări de sănătate, pachetul de servicii oferit asiguraţilor, care devin tot mai mult vinovaţi, împreună cu medicii de familie şi spitalele, pentru creşterea arieratelor pe care statul nu le poate achita furnizorilor de medicamente, materiale sanitare şi diverse echipamente. Nu există încă nicio metodă la îndemâna Ministerului Sănătăţii şi a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS) să sesizeze acest din urmă fenomen, din vreme?

…Recent, „arheologii” Reformei sanitare, veritabili ciocli ai acesteia, au strigat: „EVRIKA!” descoperind ceea ce li se pare a fi cauza-cauzelor. Faptul că CNAS nu este subordonată Ministerului Sănătăţii, pentru ca acesta să poată controla mai bine resursele! Oare aceasta să fie cauza situaţiei jalnice a subfinanţării şi a lipsei cronice de resurse, aceeaşi din ce în ce mai accentuată în aceste ultime două decenii? Are Ministerul Sănătăţii, acum, instrumentele necesare, cu aparatul său redus şi şubred, să exercite un control financiar eficace? Sau ar fi mai util să controleze CNAS, corectitudinea licitaţiilor ce au loc, ca şi a achiziţiilor directe de către conducerile unităţilor sanitare? Se va alege dintre „umflarea” aparatului birocratic şi controalele de către persoane cu adevărat oneste, a doua variantă? Vom vedea! Nu putem însă exclude şi alegerea celei/celor mai proaste variante, cum am fost obişnuiţi nu de puţine ori… <<<

…Da, Italia este frumoasă! Prin antichitatea sa milenară, prin Evul de Mijloc din Quatro şi Cinquecento care a dat cariatide eternităţii umanităţii de dimensiunea lui Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti şi lista este nesfârşită, şi parcurgând secolele până-n zilele noastre, prin forţa industrială şi economică ce a deschis drumul celor peste 60.000.000 locuitori ai săi, ce şi-au găsit un binemeritat şi acceptat loc în

D

a, Italia este frumoasă, generoasă, primitoare, ospitalieră, chiar fascinantă prin oamenii săi ce şi-o iubesc fanatic, oriunde ar fi, între hotarele sale sau ale lumii. Prin toate acestea, Italia devine un exemplu, model de urmat pentru tot restul lumii.

Aşa se face că la sânul cald al Romei şi-au găsit hrană şi adăpost, temporar sau definitiv, şi cei peste un milion de români, plecaţi din ţară mânaţi de nevoi sau interese. Numărul lor nu este cunoscut exact deoarece mulţi dintre cei aduşi de bejenie nu se înscriu la autorităţile locale ce diriguesc forţa de muncă sosită. De fapt, în mare sunt trei categorii de „sosiţi” din România: cei cu contracte de muncă temporare, legale, bilaterale, o a doua categorie – „veniţii” la întâmplare care lucrează „la negru” prin complicităţi cu localnicii, care, dacă sunt descoperiţi, sunt aspru sancţionaţi de statul italian – şi cea de-a treia categorie, reprezentată de cei veniţi pentru expediente facile şi fraude, ale căror tegumente sunt sau nu colorate. Această sistematizare ad-hoc este facilă şi desigur, prin artificialitatea sa, urcă estimativ numărul românilor din Italia către două milioane.

În cele aproape trei săptămâni cât am avut şansa să stau, graţie unor pieteni de demult stabiliţi de 2-3 decenii în Italia, am avut posibilitatea să întâlnesc conaţionali din toate cele trei categorii enunţate. S-ar putea ca unele din observaţiile ce le voi insera în continuare să stârnească oarece interes pentru cei ce doresc să continue valul hemoragic al emigrării. Iată-le, aşadar!

N-aş putea spune, ca fenomen general, că în Italia există xenofobie, antisemitism sau fenomene de respingere / rejet faţă de străinii VENIŢI SĂ MUNCEASCĂ CINSTIT. De altfel sunt sute de mii, poate milioane de astfel de veniţi din întreaga lume. La mijlocul lunii iunie, când m-am aflat în Nordul Italiei, sosiseră peste 40.000 de libieni cărora statul italian le asigura hrană, adăpost şi o sumă modică pentru mici cheltuieli. Iar numărul lor creştea în ritmul zilnic de 600-800.

Desigur, existau şi probleme şi griji legate de fenomenele de criză pentru care oficialităţile luaseră măsuri ce afectau populaţia. La toţi compatrioţii n-am întâlnit, chiar la cei din această categorie, mulţumire deplină. Nostalgia dezrădăcinării îi mistuia pe toţi, fără excepţie. Integrarea se face cu dificultate, copiii au probleme cu şcolarizarea şi cunoaşterea limbii şi a istoriei locurilor, iar părinţii efectuează munci de multe ori străine calificării lor din ţară. Dacă bărbaţii găsesc locuri de muncă, nu fără dificultate, femeilor le este mult mai greu. Nu sunt rare situaţiile în care profesoare, educatoare, învăţătoare efectuează menaj la familii de vârstnici, în obligaţii intrând şi plimbarea animalelor de companie din aceste familii.

La multe din marile intersecţii se află cerşetori români, cu bună stare de nutriţie şi validitate, purtători de pancarde cu „NO PANE”, implorând automobiliştii şi trecătorii care nu-i privesc cu milă, ci cu dezgust, continuându-şi drumul…

Surprinzător, printre ei se află şi mulţi mutilaţi şi malformaţi. Nu mi-am putut explica prezenţa lor acolo, convins că în ţară beneficiau de protecţie şi ajutoare sociale. Unii compatrioţi mi-au spus că o parte dintre ei sunt transportaţi în microbuze de persoane dubioase care-i aduc, îi cazează în condiţii sordide câte 6-8 într-o cameră, îi răspândesc în punctele de cerşit, îi adună seara, le confiscă banii, iar în ziua următoare totul se reia de la capăt.

Se înţelege că astfel de situaţii dăunează şi ţării de baştină, şi celei care le-a acordat adăpost!

Desigur, problemele conaţionalilor noştri sunt multiple. La un venit – în cel mai fericit caz – acum în jur de 1.000 euro, din care să-şi rezolve hrana, îmbrăcămintea şi chiriile, care sunt de minimum 300 de euro, nu pot fi fericiţi. De altfel toţi spun că dacă ar avea venituri similare în ţară, s-ar întoarce la cei a căror lipsă o resimt dureros.

…Cum spuneam la începutul acestor rânduri, Italia este într-adevăr frumoasă, iar Domul din Milano, pasajul Victor Emmanuelle, Opera Scala, Sacra Monte di Varese, Campo di Fiore din Varese, Lago Magiore şi multe alte imagini de pe retină mă vor urmări mereu. <<<

Numărul 17/mai 2011 al revistei

Descendent al unei ilustre familii medicale – tatăl său, memorabil şef al clinicii medicale a Spitalului “Prof. Dr. Ion Cantacuzino” şi director al Institutului de medicină internă „Prof. dr. N. Gh. Lupu”, iar mama, şefa secţiei de Boli infecţioase copii a Spitalului de Boli infecţioase Colentina – prof. dr. Ion Bruckner expune pe larg problematica actuală şi perspectivele specialităţii de medicină internă, în contextul actual al medicinii contemporane.

Mărturisesc că ideile exprimate au evocat, în memoria mea, un REMEMBER din urmă cu aproape jumătate de veac, când am avut una din şansele vieţii mele profesionale. Aceea de a-l fi întâlnit pe prof. dr. Ion Bruckner – tatăl – ca şef al Comisiei de examinare la Examenul de Stat – licenţă a grupului de absolvenţi repartizaţi la Spitalul clinic „Prof. dr. Ion Cantacuzino”. Era în septembrie 1961. Tema lucrării mele era „Metode de diminuare a iradierii încasate de examinatori şi bolnavi în timpul examenelor radiologice”. Lucrarea fusese întocmită după luni de determinări dozimetrice în Clinica de Radiologie a aceluiaşi spital şi reprezenta, în acel moment al dezvoltării medicinii, un studiu oarecum original. Conducătorul ştiinţific, şeful Clinicii de Radiologie, ancorat în activităţile politice ale vremii, n-a fost prezent la susţinerea lucrării, fiind trimis într-o misiune diplomatică. Deşi recunoscuse eforturile mele şi originalitatea acestei lucrări mi‑o notase doar cu nota nouă, susţinând că dacă i-ar fi dat zece, ar fi fost un material de publicat (?!!!). Aşadar, intram în faţa Comisiei conduse de prof. dr. I. Bruckner cu handicapul unui punct care conta enorm în ierarhizare şi în repartiţia la locul de muncă, pe ţară, aşa cum se făcea atunci.

Am ajuns la examen în faţa Profesorului, reputat prin severitatea şi corectitudinea sa. Nu-i fusesem student în facultate. Impunea prin prezenţa şi privirea sa pătrunzătoare, aproape paralizantă, inducând ideea unei Judecăţi Supreme. Citise cu răbdare lucrarea şi m-a întrebat, după câteva întrebări prin care s-a convins de cunoaşterea de către candidat a conţinutului, de ce a fost notată doar cu nota nouă. I-am explicat. Schiţând un zâmbet, mi-a comunicat că-mi urca nota la cea maximă – zece, restabilind, din convingerea adâncă a cunoscătorului, adevărul.

Cel de-al doilea moment şi totodată o şansă pentru mine de a învăţa din experienţa unui titan al medicinii interne româneşti s-a ivit peste două decenii de la momentul deja evocat. Atunci, după 17 ani de exil în provincie, revenisem în Bucureşti şi funcţionam ca expert – instructor la Centrul de Perfecţionare a Personalului Sanitar Superior şi, concomitent, la Clinica de pediatrie a Spitalului Fundeni. În cadrul activităţii îmi revenea şi organizarea şi coordonarea unor Programe de perfecţionare în probleme de management, combinate cu Actualităţi în specialităţile medicale de bază, printre care şi medicina internă. Participanţi erau şefi de Clinici de medicină internă şi medici primari şefi de secţie din spitale universitare şi judeţene. Mi-a venit ideea să-l rog pe prof. dr. Ion Brukner să-i primească pe aceşti specialişti. Mi-a dat întâlnire două zile mai târziu, la Institutul de medicină internă al cărui director era.

Am retrăit în acea zi emoţia din anul 1961, aflându-mă în faţa Profesorului. Am ascultat atunci un lung şi fascinant monolog. Mi-a mărturisit că întrucât predase întreaga carieră numai studenţilor, nu are experienţă în educaţia medicală continuă, adresată adulţilor. Totuşi, a acceptat în final să-i primească, şi timp de şapte ore a susţinut un regal al medicinii interne.

Atunci şi-a exprimat temerile în legătură cu efectele produse în urma derivării unor subspecialităţi –cardiologie, gastroenterologie, hepatologie etc. – prin care rolul integrator al medicinei interne urma să fie afectat. Susţinea că aceste subspecialităţi trebuie, pentru a fi eficiente, să se bizuie pe o bună cunoaştere a specialităţii – mamă, în vederea elaborării unui diagnostic corect şi a unei strategii terapeutice benefice pentru bolnavi.

Am retrăit aceste momente şi am regăsit în ideile şi concepţiile sale exprimate în interviul acordat de prof. dr Ion Bruckner – fiul nu numai un REMEMBER, ci şi îndeplinirea peste timp a unui legat testamentar care onorează. Şi din care se vede că şi conformismul îşi are uneori părţile lui bune, care nu trebuie ignorate. <<<