La sfâr

Primele nuclee de anestezie – terapie intensivă au apărut în clinicile unor chirurgi de excepție – Hortolomei (Spitalul Colțea), Burghele (Spitalul Panduri), Țurai (Spitalul de Urgență Floreasca) și a politicianului comunist Voinea Marinescu (Spitalul Fundeni).

În acele vremuri de centralizare excesivă, leagănul anesteziei românești rămâne Bucureștiul. Clinicile marilor chirurgi erau o structură strict ierarhizată unde se practica uneori idolatria. Toți acești oameni puternici care au urmărit siguranța, confortul chirurgical și beneficiile unei noi viziuni prin introducerea ATI, nu și‑au dorit colegi.

A „împărți” bolnavii pe responsabilități bine precizate și competențe selective nici nu intră în discuție. Reprezentanții noii specialități au fost cantonați în „zona gri”, nici doctor, nici soră, și priviți ca un rău necesar ce trebuie bine controlat. Cei ce au deschis drumul noii specialități înfruntau și necunoscutele acesteia, cât și un statut socio-profesional neprecizat, tulbure.

În lumea divizată a profesorilor de chirurgie au apărut în București trei centre de iradiere a anesteziei și totodată centre de putere ale patronilor chirurgi. „Cei trei mușchetari” care au marcat major structurarea specialității au fost George Litarczek (Spitalul Fundeni), Sergiu Crivda (Spitalul Panduri) și Zorel Filipescu (Spitalul Floreasca).

Sergiu Crivda, chirurg capabil în prima sa tinerețe, s-a reorientat spre o nouă specialitate după ce în 1948 a stat (se pare) câteva luni închis.

Burghele, fiu prețuitor de oameni, își umpluse clinica și cu rudele înaltei ierarhii comuniste și cu indivizi capabili ostracizați, pe care îi recupera social prin influența legăturilor sale personale.

Odată exilat în anestezie, Crivda a trecut la “colonizarea” acestui pământ sterp, fiind unul din acei oameni rari cu deosebită carismă. Inteligență sclipitoare, simț al paradoxului, nonconformism, o intuiție medicală ieșită din comun, totul era mascat de o sobrietate care sugera o rezervă ironică față de oameni și evenimente. Iubea bătrânii și animalele: în curtea casei sale din Floreasca trăiau de ani de zile curcanii pe care îi primise vii și cărora nu se îndurase să le taie gâtul.

Relația sa cu profesorul Burghele, om cu o inteligență ieșită din comun, dublată însă de un cinism pe măsură, era complexă. Burghele era fascinat de carisma lui Crivda, care capta în primul rând intelectual. Nu i s-a iertat niciodată însă că a refuzat să toarne. Ca orice feudal adevărat, Burghele iubea informația și o pretindea. Crivda nu a acceptat să intre în cușca aurită a stăpânului, pe atunci succesiv rector, ministru, președinte al Academiei Române. Iubea prea mult libertatea. Majoritatea actelor făcute de puternicul Burghele în favoarea anesteziei le-a realizat sub impulsul direct sau influența personalității lui Crivda.

Sergiu Crivda a scris mult și, lucru rar în medicină, original. Era opera unui autor care trăia medicina și avea curajul informației.

Ultima sa carte, tratatul „Erori și riscuri în anestezie – reanimare”, lucrare monumentală la care bătea la mașină până la ora 3 dimineața, i-a fost fatală. Fuma mult. Cu o lună înainte de apariția cărții a făcut infarct de ziua sa de naștere, printre invitații la masă. Urma să împlinească 57 de ani. Era anul 1976.

Preocuparea sa de bază era să fie cât mai exact și complet, fără a oferi medicinei legale un instrument contra colegilor săi de specialitate. A fost redactor al revistei “Chirurgia”, clinician desăvârșit, formator de anesteziști. Printre internii pe care i-a format au fost Alexandru Popescu – Negoiești (SUA), prof. Gabriel Gurman (Israel), eu și mulți alții. În Spitalul Panduri i se spunea Maître Crivda.

Sergiu Crivda a fost un senior al anesteziei, unul din puținii oameni adevărați pe care i-am cunoscut și una din pietrele de temelie ale specialității pe care o practic de peste patru decenii. <<<

Nicolae Kalinderu s-a născut pe  6 decembrie 1835, la București, într-o familie, se pare, de origine turcă. Tatăl său se numea Kalinderoglu, ceea ce în turcă înseamnă „fiul filosofului”. A studiat la Facultatea de Medicină din Paris, unde a fost influențat de medicina experimentală a lui Claude Bernard și de teoria bacteriologică a lui Louis Pasteur.

În 1874, după ce şi-a susţinut teza de doctorat la Paris, a revenit în România, unde a devenit medic primar de boli interne la Spitalul Colentina şi apoi la Spitalul Brâncovenesc. În timpul Războiului de independență a condus serviciul de ambulanță de la Turnu Măgurele.

Cu ocazia înoirii corpului medical şi universitar din Bucureşti, care a avut loc în 1887, au fost numiţi profesori, în cadrul Facultății de Medicină din Capitală, trei mari medici: Victor Babeş, George Assaky şi Nicolae Kalinderu.

Membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, profesorul Kalinderu a realizat lucrări științifice care au devenit cunoscute în străinătate, fiind autorul primului tratat de medicină internă din literatura medicală românească, intitulat „Lecţiuni de clinică medicală” (1892). Cu prilejul unui discurs ţinut la Academia Română după moartea lui Nicolae Kalinderu, prietenul său, Victor Babeș, spunea că îl consideră „primul internist român ale cărui lucrări au fost cunoscute peste hotarele ţării”.

Istoria medicinei româneşti îl menţionează drept unul dintre cei mai mari clinicieni internişti, cel care a adus elemente noi în clinica medicală românească: o orientare histopatologică şi fiziopatologică. De asemenea, Kalinderu a fost primul clinician cercetător din România şi primul clinician care a înfiinţat un laborator ataşat clinicii sale.

Împreună cu Victor Babeș, a inițiat studii care au avut o mare influență în domeniile histologiei, microbiologiei, diagnosticului și epidemiologiei leprei. A studiat meningita tuberculoasă la adulți, miopatiile și anevrismul sifilitic al aortei. De asemenea, a inițiat o serie de măsuri practice în vederea combaterii leprei și a înființat izolatorul de la Răchitoasa.

Nicolae Kalinderu încetează din viață pe 16 aprilie 1902, la Ciulnița, în județul Argeș. <<<

Colecționar de artă

Dincolo de pasiunea sa pentru medicină, Nicolae Kalinderu a fost și un iubitor al artei. Împreună cu fratele său, Ioan, administrator al  domeniilor Coroanei Regale şi membru al Academiei Române, a cumpărat mai multe tablouri de-a lungul timpului, pentru ca apoi să înfiinţeze Muzeul de Artă al României. Din 1914, printr-un act de donație, colecțiile sale impresionante de obiecte reprezentative pentru arta medievală, arta tradiţională românească, dar şi cea franceză, italiană, flamandă şi germană, au revenit statului. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea în care se aflau a fost bombardată, iar o parte dintre colecţii au fost distruse. În 1946, muzeul este desfiinţat, iar colecţiile revin Muzeului Naţional de Artă şi Arheologie. În imobilul aferent muzeului au funcţionat, de-a lungul timpului, Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” şi Uniunea Artiştilor Plastici din România. Din 2005 a trecut sub administrarea Muzeului Naţional de Artă al României. Parte dintre colecțiile fraților Kalinderu se găsesc acum la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti.

Spre finalul secolului al 19-lea, când

Maria a făcut studiile liceale la Școala Centrală din Bucuresti şi la Zürich, unde, în 1877, se înscrie la Facultatea de Medicină. Trecerea de care se bucurau în România absolvenţii cu diplome obţinute în Franţa a fost unul dintre motivele care au determinat-o să se transfere ulterior la Montpellier.

Ziarele bucureștene i-au urmărit evoluția. În „Pressa” apărea un articol cu titlul: „O româncă în străinătate vorbește despre succesele sale la studii”, iar un articol publicat în „Românul” îi consemna reușita din Franța: „O româncă, doctor în medicină”. Maria Cutzarida a absolvit Facultatea de medicină la Montpellier, dar stagiile de spital și de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris. Aici obține titlul de doctor în medicină în 1884, cu teza intitulată „L’hydrorrhee et sa valeur semiologique dans le cancer du corps del’uterus” – Despre hidroreea și valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin.

Pentru a obține libera practică în țară, Maria Cutzarida – căsătorită Crățunescu – și-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu „magna cum laude”. Interesul său pentru ginecologie poate fi motivat și de faptul că o femeie-doctor ar fi putut fi mai ușor acceptată de colegi și de pacienți, consideră istoricii.

Respinsă repetat în țară pentru posturile de medic

După revenirea în țară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară. Considerând, însă, importantă practica în spital, cere în 1884 un post de medic secundar la serviciul de „boli ale femeilor” în cadrul Spitalului Brâncovenesc. Cererea i‑a fost însă respinsă din motive necunoscute. I s-a oferit in schimb un post de profesoară de igienă. În 1885 reuşeşte să ocupe un post de medic secundar la Spitalul „Filantropia” din Bucureşti, unde dădea consultaţii gratuite. Deşi s-a pregătit pentru un concurs în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog al secţiei de consultaţii gratuite, Maria Cutzarida nu l-a promovat şi şi-a continuat activitatea la Maternitatea Filantropia.

În 1886, devine şeful catedrei de igienă la Azilul „Elena Doamna”. Maria Cutzarida a aşteptat mai mulţi ani concursul pentru ocuparea postului de medic primar. În 1894, Eforia Spitalelor (forul administrativ al spitalelor din Bucureşti) modifică, însă, profilul secţiei unde lucra Maria Cutzarida din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbând şi programa concursului. Cutzarida a înaintat un protest în care acuza Eforia de intenţia de a desfiinţa secţia de ginecologie. Protestul a rămas fără rezultat, iar Maria Cutzarida decide să demisioneze, încheindu-şi astfel activitatea spitalicească şi începând-o pe cea în domeniul asistenţei medico-sociale a mamei şi a copilului.

„Societatea Materna” şi primele creşe

S-a ocupat de asistenţa medicală în Fabrica de Tutun din Bucureşti, îngrijind, între 1885 şi 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899, înfiinţează prima creşă internă din România care avea să sprijine mamele muncitoare cu copii. În 1898, pune bazele „Societăţii Materna”, în scopul ocrotirii copiilor nevoiaşi, indiferent de religie, de naţionalitate şi chiar dacă nu erau legitimi. Inaugurarea primelor creşe din România se datorează Mariei Cutzarida.

În 1904 renunță la cabinetul particular, dedicându-se total „Societăţii Materna”. Spre sfârşitul vieţii, a acordat îngrijiri medicale la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134),  în timpul Primului război mondial. După terminarea războiului, din motive de sănătate, Cutzarida se retrage din activitatea medico-socială. Se stinge din viaţă la 16 noiembrie 1919, la 62 de ani. <<<

Primele femei în medicina românească

Cea de-a doua femeie care a urmat cursuri de medicină, de data aceasta la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a fost Olga Secară Tulbure. Ea şi-a început studiile în 1880, când Maria Cutzarida era în anul al III-lea la Facultatea de Medicină din Zurich.

Olga Secară Tulbure şi-a terminat însă studiile mai târziu, din cauza unor probleme de sănătate şi pentru că redactarea tezei de doctorat a durat mai mulţi ani. Astfel, cea de-a doua femeie-medic din România este considerată Hermina Walch Kaminski care, deşi s-a înscris mai târziu la facultatea din Bucureşti (1883), a profesat medicina înaintea Olgai Secară, începând cu anul 1887.

Dacă în perioada 1948-1989

Dintr-un corpus arhivistic masiv alcătuit din texte, documente şi imagini, esenţial este să extragem omul Grigore T. Popa, pe care să-l privim în integralitatea fiinţei sale. Parcurgerea operei sale literare şi publicistice spune infinit mai mult decât diversele surse biografice.

Viaţa şi opera lui Grigore T. Popa se traversează reciproc, iar autorul este o persoană pe care trebuie să o palpezi, să o înţelegi, să respiri în atmosfera operei sale. Era o flacără vie. Crea relaţie cu cei care-l ascultau sau cu cei care-l citeau, crea un spaţiu între el şi ceilalţi din faţa lui sau din faţa unui text ce purta semnătura sa – un spaţiu de ordinul sufletescului.

Ca anatomist a privit omul într-un mod deplin: trup şi suflet. Trupul întins pe masa de disecţie, chiar dacă fizic există într-o dimensiune orizontală, este traversat de o dimensiune care obligă la profunzime: cea a verticalităţii, a transcendenţei. Ca făpturi cu raţiune şi suflet, nu ne putem mulţumi cu perspectiva strict biologică a vieţii, cu existenţa unui singur nivel de realitate. Preocupările din domeniul biologiei și medicinei trebuie articulate şi cu preocupări din domeniul culturii. Grigore T. Popa a oferit un alt mod de a privi anatomia: ca instrument de cunoaştere. Îndemna studenţii să folosească biologia pentru a pătrunde pe o altă cale decât cea obişnuită în zonele culturii.

Debutul lui Grigore T. Popa, chiar dacă necunoscut la nivel public, s-a constituit într-o lucrare de traducere ce presupune o profundă smerenie. Traducerea a fost pentru profesorul Popa una din activităţile constante. Între „Haeckel” şi „Gray” se află un lung şir de lucrări pe care le‑a introdus în literatura română. Frecventarea spaţiului limbilor germană, franceză şi engleză – în care scria şi se exprima – a fost un beneficiu, deoarece prin contactele pe care le avea în întreaga lume a putut prezenta publicului român noutăţile din ştiinţă şi cărţile importante ale vremii.

Scriitorul Paul Gore, pseudonimul cu care semna, a trecut viaţa în text, s-a oferit pe sine prin comunicare şi prin comuniune. Matricea tematică a scrierilor sale este aceea a întoarcerii omului în interiorul său. A abordat tema reducerii persoanei la o singură realitate, cea exterioară – când totul devine posibil prin această reducţie – şi se ajunge la transformarea persoanei în obiect.

Publicistul Grigore T. Popa surprindea comportamentul persoanei aflată în context social ori în situaţii sociale. Multe din paginile sale sunt texte de psihologie socială. A reprezentat tipul de angajare înarmată ştiinţific, în lumea socială a universitarului român.

Societatea românească îşi avea dezechilibrele ei în acea vreme: existau o fractură socială semnificativă şi o cultură democratică care păşea cam stingher. Dialectica specială a privirii – ochiul cu care ştia să vadă lucrurile şi să le plaseze foarte corect –, validitatea şi claritatea demonstraţiilor sale ne determină să‑l considerăm unul din importanţii psihosociologi interbelici români. O interogativitate vivace, o prospeţime a curiozităţii şi o scriitură vie au făcut să fie numit „artist al cuvântului”.

A fost un lider ale cărui spirit, forţă, moralitate şi discreţie au făcut ca el să reprezinte o figură distinctă în panoplia universitarilor români. S‑a remarcat încă din studenţie ca o personalitate puternică şi carismatică. Sociabilitatea, inteligenţa verbală şi interpersonală, capacitatea de a rezolva eficient problemele au dus la impunerea sa în fruntea studenţilor. A fost preşedinte al „Centrului Studenţesc” Iaşi şi a organizat congrese studenţeşti, întruniri publice, greve, a iniţiat moţiuni şi a luat atitudine faţă de numeroase aspecte negative din societate.

Când puterea comunistă devora teritoriu după teritoriu şi se pregătea să muşte din ce era mai sfânt românului – credinţa – persoana care avea acoperirea interioară de a vorbi în acele vremuri în aula Ateneului Român a fost Grigore T. Popa. Vocea sa a fost aceea a  creştinului angajat în cetate, care trăise conform valorilor pe care le-a propus şi expus, valori ce i-au ancorat fiinţa.

Conferinţa cu care şi-a încheiat existenţa publică demonstra că numai creştinismul a configurat lumea, iar salvarea şi soluţia este întoarcerea la morala creştină. Cel care a scris despre reforma spiritului şi despre evoluţie, despre transformarea continuă a fiinţei, cum de şi-a încheiat conferinţa susţinând necesitatea unei „întoarceri”? Titlul conferinţei sale „Morala creştină şi timpurile actuale” nu reprezintă decât două realităţi: cea a veşniciei şi cea a vremelniciei. Prin „întoarcere”, susţine că omul are doar o singură cale: evoluţia spre Creator, şi începutul acestui drum este cel al întoarcerii spre suflet, al întoarcerii cu faţa către Dumnezeu.

După o lectură a vieţii şi scrierilor lui Grigore T. Popa credem că pe foaia de observaţie a vieţii sale putem nota cu majusculă trinomul: Competenţă – Consecvenţă – Etică. <<<

Eugeniu Proca s-a născut la 12 ianuarie 1927 în Godeni, judeţul Argeş. Singurul fiu al familiei, la numai zece ani părăsea casa părintească şi pleca în Câmpulung-Muscel, unde avea să urmeze gimnaziul şi apoi Liceul „Dinicu Golescu”. A intrat prin concurs la Facultatea de Medicină din Bucureşti (iniţial la secţia Medicină Militară) pe care a absolvit-o în 1951 ca şef de promoţie, cu Diploma de merit. La terminarea facultăţii i s-a propus să lucreze ca preparator universitar la Medicină Internă la Spitalul Brâncovenesc, în Bucureşti. Însă, deoarece îşi dorea foarte mult să fie chirurg, a ales singurul post cu specific chirurgical, la Spitalul din Comăneşti. În 1953 intră, prin concurs, la Spitalul Panduri din Bucureşti, devenind astfel elev al prof. dr. Theodor Burghele, cel care i-a influenţat hotărâtor cariera. În perioada 1956-1975 activează în cadrul Clinicii Chirurgicale, iar ulterior în Clinica de Urologie din Spitalul Panduri. Parcurge etapele carierei universitare ca asistent, şef de lucrări, conferenţiar şi, în final, profesor universitar.

La Spitalul Panduri efectuează prima hemodializă din România, în 1959. Urmează un stagiu de pregătire în chirurgia de transplant renal la Institutul de Urologie din Londra (1963‑1964), ca bursier al Consiliului Britanic, apoi un altul la Harvard Medical School, în 1967.

Începând cu 1975 continuă la Spitalul Fundeni activitatea remarcabilă începută la Panduri. Devine şeful Clinicii de Urologie din Spitalul Fundeni, pe care o modernizează. Introduce treptat procedee chirurgicale noi, astfel încât urologia românească este adusă la nivel european. Colaborează cu prof. Gheorghe Goldiş în studiul unor afecţiuni care au constituit priorităţi în pediatria din ţara noastră, între care studiul nefroblastoamelor.

Activitatea de la Fundeni este încununată şi de o premieră de maximă importanţă pentru medicina din România, un eveniment de rezonanţă şi la nivel european: primul transplant reuşit al unui organ solid la om, efectuat de prof. Proca în februarie 1980, cu rinichi de la donator în viaţă (mama receptorului). Din 1980 până în iunie 1997 realizează 45 de transplante renale.

Între anii 1976 şi 1978 deţine funcţia de rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Este ministru al Sănătăţii timp de şapte ani, între 1978 şi 1985, şi preşedintele Comisiei de Urologie a Ministerului Sănătăţii (1990-1995). În 1989 reînfiinţează Societatea Română de Urologie, care fusese desfiinţată în 1945, al cărei preşedinte a fost până în anul 2000, când a devenit preşedinte de onoare. A reînfiinţat şi Revista Română de Urologie.

După pensionare, în 1997, activează în continuare în Spitalul Fundeni, ca profesor consultant. În anul 2000 preşedintele Emil Constantinescu îl decorează cu Ordinul “Steaua României” în grad de Mare Cruce.

“Vorbea repede, hotărât, căutându-şi atent cuvintele, economic exprimate. Avea claritatea vorbirii de chirurg, atât de caracteristică. Ne impresiona prin claritatea judecăţii clinice şi a echilibrului acesteia”, spune despre el dr. Sebastian Nicolau, în cartea sa Avatarurile unui jurământ.

Profesorul Proca a scris singur sau în colaborare 19 monografii. A fost redactor al Tratatului de Patologie Chirurgicală, autor a două volume de Urologie din Tratatul de Chirurgie, colaborator la mai multe tratate – Tratatul de Medicină Internă, Tratatul de Nefrologie, Tratatul de Practica Medicinii Interne în ambulatoriu. A fost autor al peste 400 de articole publicate în reviste de specialitate străine şi româneşti.

Colaboratorii profesorului Proca vorbesc cu respect despre cel care le-a fost un model prin activitatea din sala de operaţie sau de la catedră, dar şi prin cultura sa admirabilă, în care pasiunea pentru numismatică şi istorie se aflau pe primele locuri.

A fost membru titular al Academiei de Ştiinte Medicale şi membru de onoare al A-cademiei Române. A încetat din viaţă la 7 martie 2004. (Contesina Manole) <<<

S-a născut pe 25 aprilie 1920, la Fălticeni, judeţul Suceava. Tatăl, Constantin Ogrezeanu, lucra la BNR, iar mama, Maria, era casnică. Școala generală și primele clase ale liceului le urmează la Fălticeni, apoi învață la București, la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu”, după ce îi cere mamei să o trimită la cea mai bună școală din țară. Și-a pierdut tatăl la numai 13 ani. Şi-a dorit foarte mult să devină medic, trecând cu o voință de fier peste rezerva celor care îi erau tutori și trebuiau să-i decidă destinul.
După bacalaureat (1939), intră în toamna aceluiași an la Facultatea de Medicină din București. La facultate are dascăli renumiți: Francisc Rainer (profesor de anatomie), George Emil Palade (care i-a fost asistent pentru un an), Alfred Rusescu (pediatrie), Gheorghe Zotta (parazitologie), Nicolae Ionescu-Siseşti (neurologie).
Întâlnirea sa cu neurochirurgia – domeniu nou în epocă – se produce în octombrie 1943, când era intern la Spitalul nr. 9 din București. Atunci îi cunoaște pe membrii “echipei de aur” din neurochirurgia românească, prof. dr. Dimitrie Bagdasar, cel care a pus bazele neurochirurgiei în România, și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (care avea să îi devină soț), medici secundari la acea vreme. Era vreme de război, iar prof. Bagdasar o avertizează că ritmul de lucru este solicitant: “Avem pavilioane cu răniți care sunt deja neîncăpătoare. Vin la orice oră din zi și din noapte…”. Însă nimic nu o intimidează. Vara, studentă fiind, face practică în spitalele cu răniți din Fălticeni.
În anul următor (1944), Sofia Ionescu face prima sa intervenție chirurgicală (o trepanație) pe creier. În urma bombardamentelor asupra Bucureştiului, la spital este adus un băiețel care trebuia operat de urgență. Profesorul nu putea face intervenția, avea o supurație la deget, ceilalți doi chirurgi nu erau disponibili, iar Sofia Ionescu se oferă să îl opereze ea. Copilul s-a făcut bine, iar reușita îl determină pe prof. Bagdasar să spună: „Dumneata ai aptitudini! Rămâi la neurochirurgie!”. Cuvintele acestea au marcat începutul unei cariere de 47 de ani. Au reprezentat și o schimbare de destin fiindcă, după propriile sale mărturisiri, Sofia Ionescu își dorise inițial “o viață liniștită de medic internist” în orașul său natal.
La absolvirea facultăţii, în anul 1945, se căsătorește cu dr. Ionel Ionescu, cu care a avut doi copii (Constantin și Ioana).
Își susține doctoratul în ianuarie 1946, iar peste o lună, secundariatul în neurochirurgie. Au locuit timp de șapte ani în spital, asigurând gardă permanentă, iar 15 ani nu au avut concediu de odihnă. În 1954 devine medic primar, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II. Face parte din prima echipă de neurochirurgie din România, alături de Ionel Ionescu și Constantin Arseni, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Bagdasar. În fiecare dimi-neață, Sofia Ionescu realiza operații pe creier, iar după-amiază – pe cele pe coloană. Este și autoare de operații in premieră, folosind tehnici inedite și salvând astfel sute de vieți.
În 1970, când a însoțit o pacientă, membru al Ambasadei franceze, la Paris și Lyon, medicilor francezi nu le-a venit să creadă că se află în fața unei femei neurochirurg. Au rugat-o să le arate mâinile, pentru a verifica dacă are bătătura specifică pe inelar (un semn al neurochirurgilor, ca urmare a folosirii “pensei gouge”). Spre surprinderea lor, bătătura Sofiei Ionescu (după 25 de ani de experiență) le-a depășit așteptările. A fost o dovadă de competență și de recunoaștere.
După cercetări care au durat peste 30 de ani, la Congresul Mondial de Neurochirurgie din Maroc, pe 17 septembrie 2005, s-a certificat faptul că românca Sofia Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Aprilie 2011

Victor Babeș s-a născut pe 4 iulie 1854, la Viena. Mama sa era austriacă, iar tatăl, Vincențiu Babeș, era avocat și militant pentru drepturile românilor transilvăneni. A fost printre cei care au susținut în 1848, la Viena, cauza românilor, și a fost unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române.

Victor Babeș a fost întâi atras de muzică și actorie, dar se decide să studieze medicina după moartea surorii sale, la numai 12 ani, de ftizie. Își face studiile de medicină la Budapesta, obține doctoratul la Viena, apoi, atras de microbiologie și de cercetările lui Louis Pasteur, pleacă la Paris. Lucrează întâi în laboratorul lui Pasteur, apoi cu prof. A.V. Cornil. Împreună cu acesta Victor Babeș este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile şi rolul lor în anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase, 1885). Pentru acest volum este distins cu premiul Montyon de către Academia de Științe din Paris.

În 1885 primește postul de profesor de histopatologie la Universitatea din Budapesta, iar în 1887 vine la Bucureşti ca profesor la Catedra de Anatomie Patologică şi Bacteriologie. Pe 28 aprilie 1887 pune bazele primului institut științific medical din România, “Institutul de Patologie şi Bacteriologie”, conceput după modelul Institutului Pasteur din Paris, care devine curând recunoscut la nivel european.

Victor Babeș a inventat o metodă originală de imunizare antirabică și a introdus vaccinarea antirabică în România, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia. A pus în evidenţă, în celulele creierului animalelor bolnave de turbare, corpusculii Babeş-Negri, cu valoare diagnostică. A descoperit peste 50 de germeni noi.

A fost promotorul concepției morfopatologice despre procesul infecțios. Prin cercetările sale asupra antagonismelor microbiene s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor. Babeș este autorul primului model raţionalizat de termostat, al unor metode de colorare a bacteriilor şi a ciupercilor din culturi şi din preparate histologice.

Activitatea sa a influenţat puternic şi medicina veterinară, corelat cu obiectivele medicinii profilactice.

Activitatea sa ştiinţifică s-a centrat în mod deosebit pe problemele tuberculozei, leprei, vaccinării anti-rabice şi seroterapiei anti-difterice. A demonstrat prezenţa bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave. A descoperit o clasă de paraziţi – sporozoari intracelulari nepigmentaţi – care cauzează febra de Texas la pisici şi alte îmbolnăviri la animale. În 1900, la Congresul Internaţional de Zoologie din Londra, aceşti paraziţi sunt clasificaţi în genul „Babesia”. În 1892 a publicat împreună cu Gheorghe Marinescu şi Paul Blocq un „Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos”.

În 1913, contribuie la combaterea epidemiei de holeră din Bulgaria, preparând un vaccin antiholeric. În 1919, este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată.

A fost membru al Academiei Române (din 1893), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, ofiţer al Legiunii de Onoare.

Precursorul Ministerului Sănătății

S-a preocupat de problemele medicinei profilactice, de alimentarea cu apă a oraşelor şi a satelor, de organizarea ştiinţifică a luptei antiepidemice. A studiat cauzele bolilor cu extindere în masă (pelagra, tuberculoza), arătând rădăcinile lor sociale.

S-a implicat în rezolvarea necesităţilor medicale ale epocii: combaterea turbării, a pelagrei, profilaxia bolilor contagioase, asigurarea metodelor de control şi testare a apei potabile în București, prevenirea şi tratarea unor boli ale animalelor. A oferit soluţii realiste privind organizarea medicală a ţării, preconizând organizarea unui Minister al Sănătăţii. <<<

„Nu cunosc un savant tânăr care s-ar putea compara cu dr. Victor Babeş în ceea ce priveşte permanenta râvnă, abilitatea şi prevederea în experimentare, dar mai ales vreunul care s-ar putea compara cu el în ceea ce priveşte exactitatea şi conştiinciozitatea lucrărilor sale ştiinţifice”, spunea despre el medicul german Rudolf Virchow, fondatorul anatomiei patologice moderne.

Casa Memorială “Victor Babeș”, aflată în București în zona Dorobanți, păstrează manuscrise, corespondență, fotografii, un microscop, mobilier și obiecte personale.

Format la şcoala anglo-saxonă, prof. Constantin C. Iliescu a desfăşurat o prolifică activitate profesională, fiind considerat creatorul specialităţii de cardiologie şi a şcolii de cardiologie din România. A fost primul profesor de cardiologie din România şi s-a implicat în înfiinţarea şi organizarea ASCAR (Asistenţa Cardiacilor), o instituţie care a contribuit la dezvoltarea unei reţele de asistenţă în toată ţara pentru prevenirea, depistarea şi tratamentul afecţiunilor cardiace.
Constantin C. Iliescu (1892 – 1978) a urmat studiile secundare la Liceul Negruzzi din Iași, iar studiile universitare la Facultatea de Medicină din București. În timpul studenţiei lucrează ca asistent în laboratorul de histologie a prof. I. Bruckner și în laboratorul de anatomie descriptivă al facultăţii (1916-1919). În aceeași perioadă este extern și apoi intern prin concurs al spitalelor Eforiei din București (Colţea, Colentina, Filantropia). În 1919 începe un stagiu de pregătire în cardiologie la Londra, în clinica și laboratoarele University College Hospital, sub directa îndrumare a lui Thomas Lewis, unul din cei mai cunoscuţi cardiologi ai timpului. În 1922 este numit asistent al prof. Lewis. Este o perioadă rodnică pentru activitatea sa de cercetare, publicând 12 lucrări știinţifice, din care patru, în revista Heart, ca prim autor. Subiectele acestor lucrări reprezintă contribuţii fundamentale la cunoașterea mecanismului mișcării circulare în geneza fibrilaţiei atriale și al flutterului atrial.
În 1923 renunţă la cariera universitară din Anglia și se reîntoarce în România, unde este numit șef de lucrări la Spitalul Filantropia. Între anii 1948 și 1959 este profesor la spitalul Caritas, pentru o perioadă fiind decan al Facultăţii de Medicină. Până la pensionare (1964) este profesor de cardiologie la spitalul ASCAR, fiind primul profesor de cardiologie din ţară. Între 1959 şi 1975 a fost expert OMS pe probleme cardiovasculare. A fost membru al Academiei Române (1964), membru de onoare al Academiei de Știinţe Medicale (1969), al Societăţii Regale de Medicină din Londra și al societăţilor de cardiologie din mai multe ţări europene.
În prima etapă după revenirea în ţară, CC Iliescu se consacră în special activităţii didactice, fiind foarte apreciat de studenţi pentru claritatea şi atractivitatea expunerilor. În 1939 publică “De vorbă cu studenţii”, o carte care s-a bucurat de un mare succes în lumea medicală. A mai publicat „Aspectul clinic”, „Mecanismul și tratamentul fibrilaţiei auriculare”, „Elemente de electrocardiografie”, „Cum putem preveni și trata bolile de inimă”, „Infarctul miocardic prin tromboza coronariană” (premiată de Academia Română), „Urgenţele aparatului cardio vascular”, „Digitala și chinidina, acţiune farmacologică și întrebuinţare clinică” și „Angina pectorală. Mecanism, apect clinic, tratament”.
La sfârșitul celui de al doilea război mondial conduce o primă unitate cu profil de cardiologie la Spitalul Brâncovenesc. Ulterior înfiinţează, la Spitalul Bucur, serviciul de cardiologie ce va primi în 1945 numele de ASCAR (ASistenţa CARdiacilor), la propunerea prof. Iliescu. Obiectivele instituţiei erau legate de prevenirea, depistarea bolnavilor cardiaci şi tratamentul şi urmărirea acestora. În timp, instituţia a devenit o puternică şcoală de formare a medicilor cardiologi, fiind implicată în elaborarea ghidurilor metodologice şi având o contribuţie importantă atât în dezvoltarea învăţământului de specialitate, cât şi în activitatea ştiinţifică.
Florin Pupăză

Capacitatea unor personalită

Iuliu Hațieganu s-a născut în 1885, în familia unui preot greco-catolic de pe Valea Someșului. A absolvit gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, urmând apoi cursurile Facultății de Medicină a Universității din Cluj. În 1910 îşi încheie studiile universitare cu un strălucit doctorat. Telentul său extraordinar a fost recunoscut încă de la început, fiind apreciat şi susţinut de marele său maestru, profesorul Zsigmond Puryesz. În 1914 se face cunoscut în literatura de specialitate publicând în “Jurnalul Medical” din Budapesta un studiu asupra galactozuriei alimentare. A fost un eminent clinician, autor a numeroase lucrări şi articole de specialitate, şi un extraordinar diagnostician.

Este unul din delegații tineretului universitar la Adunarea Națională de la Alba Iulia și susține în fața Consiliului Dirigent al Transilvaniei înființarea Universității din Cluj. La 34 de ani ține prima prelegere universitară în limba română din Ardeal, “Problema icterului cataral“, punând bazele învățământului superior medical clujean.

Facultatea de Medicină clujeană cu limba de predare română a fost înfiinţată în anul 1919, în cadrul “Universităţii Daciei Superioare”, primul ei decan fiind Iuliu Haţieganu. Reuşeşte să formeze la Cluj o echipă excepţională, facultatea dobândind rapid o amplă recunoaştere naţională şi chiar internaţională prin activitatea unor profesori de prestigiu precum Victor Babeş, Constantin Levaditi, Iacob Iacobovici, Iuliu Moldovan, Victor Papilian, rămaşi în istorie sub numele de „generaţia de aur”. Sunt create, pentru prima dată în România, catedrele de Semiologie Medicală (Ion Goia, 1930) şi de Balneologie (Marius Sturza, 1930). Între 1930 şi 1940, Emil Racoviţă, care era profesor titular la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii “Regele Ferdinand” din Cluj, a susţinut cursurile de biologie-genetică pentru studenţii de la Medicină.

După Dictatul de la Viena, în perioada 1940 – 1945, Universitatea este nevoită să se mute la Sibiu, însă prin grija lui Iuliu Haţieganu, rector (1941 – 1945), şi a lui Victor Papilian, decan la Medicină (1940-1944) activitatea se menţine la aceleaşi înalte standarde.

Haţieganu a fost ani la rând directorul Clinicii din Cluj, rector al Universităţii „Regele Ferdinand I” şi ministru în câteva guverne interbelice. După cel de-al II-lea Război Mondial a organizat serviciul medical din Transilvania. O preocupare consecventă a lui Hațieganu a fost și stabilirea pediatriei sociale drept normă profesională.

Raluca Băjenaru

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica luna Decembrie 2010

Prof. dr. Gheorghe Marinescu, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie, a uimit întreaga lume medicală prin contribuţia sa asupra inovării neurologiei, aplicând cele mai noi descoperiri ale fizicii și chimiei, dar și metode experimentale proprii. S-a bucurat de admirația şi preţuirea unor mari personalități ale epocii, cum ar fi histologul și psihologul spaniol Santiago Ramón y Cajal, laureat al Premiului Nobel, dar și a lui Auguste Lumière, inventatorul cinematografului. Opera științifică a lui Gheorghe Marinescu este de referință și astăzi, fiind consultată atât de studenți, cât și de medici. >>>

Gheorghe Marinescu (28 februarie 1863 – 15 mai 1938) s-a născut la Bucureşti, într-o familie modestă. Cei ce l-au cunoscut spun că la prima vedere prof. Gh. Marinescu apărea ca un sfinx, enigmatic, tăcut, impresionant. Însă dacă i se câștiga încrederea devenea comunicativ, spiritual și simpatic, având o fină ironie. Orfan de tată, Marinescu este îndrumat, la insistențele mamei, din cauza situaţiei financiare precare, să devină preot. Se înscrie la Seminar, urmează apoi Școala Politehnică și ulterior cursurile Facultății de Medicină, avându-l ca profesor pe Victor Babeș. Pentru aprofundarea cunoștințelor, studiază timp de opt ani în străinătate, lucrând la două mari spitale din Franţa: Spitalul Salpêtrière, condus de celebrul Jean – Martin Charcot, și la Spitalul Hotel-Dieu. Revenind în țară, va valorifica tot ceea ce a învățat la Spitalele Pantelimon și Colentina.

A fost un pionier al aplicării metodelor histologice, histochimice şi histopatologice în domeniul neurologiei şi a metodelor anatomoclinice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. A adus contribuţii originale în domeniile fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos: teoria troficităţii reflexe, reflexul palmo-mentonier, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. În studiul celulei nervoase, Gheorghe Marinescu a folosit metode bazate pe cele mai recente descoperiri ale fizicii şi chimiei din vremea lui. Astfel, prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale structurii neuronului. De asemenea, a folosit metode experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos. Prin metoda degenerărilor retrograde a contribuit la cunoaşterea localizărilor unor formaţii nervoase, ca nucleul nervului pneumogastric, al nervului facial etc. În ultimii zece ani de activitate şi-a îndreptat atenţia asupra studiului fiziologiei şi fiziopatologiei sistemului nervos, folosind printre primii din lume metoda encefalografică, precum şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, epilepsiei, afaziei şi nevrozelor. Tot în această perioadă a lucrat la o amplă monografie asupra biologiei celulei nervoase, pe care însă nu a terminat-o. În 1906 este ales membru al Academiei Române, în anul 1909 îi apare la Paris monografia ”La Cellule Nerveuse”, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal. În 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. A desfăşurat activitatea de cercetare alături de personalităţi precum Jean-Martin Charcot, Joseph Babinski, Fulgence Raymond, Carl Weigert, Emil du Bois-Raymond, fiind un nume de referinţă în mediul ştiinţific internaţional al specialităţii sale.

Opera lui Gheorghe Marinescu reprezintă o contribuţie importantă adusă dezvoltării neurologiei moderne. Principalele sale lucrări, „Studii asupra evoluţiei şi involuţiei celulei nervoase” (1900), „Celula nervoasă” (1909), „Encefalita letargică” (1920), „Reflexele condiţionate” -  împreună cu Arthur Kreindler – (1936), au constituit baza unor descoperiri ulterioare ale altor cercetători. Din studiile sale de neurologie clinică, cele mai importante sunt descrierea reflexului palmo-mentonier în afecţiunile sistemului piramidal – împreună cu Anghel Radovici – şi izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos, care a rămas în literatura de specialitate sub numele de Sindromul Marinescu-Sjoegren. <<<

Autorul primului film științific din istoria cinematografiei

În 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, a realizat primul film ştiinţific din lume: Tulburările mersului în hemiplegia organică. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dvs. asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări, de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dvs”.

Filmul poate fi vizionat pe pagina de internet a revistei ”Medica Academica”.

Florin Pupăză