Considerați că bolile reumatologice sunt subdiagnosticate în România?
Aceste boli sunt cea mai frecventă patologie în țările civilizate, cu un standard de viață peste medie, reprezentând o încărcătură extraordinară pentru economie şi pentru sistemele de sănătate. Contrar părerii îndeobște încetățenită, nu bolile cardiovasculare sunt cele mai frecvente, ci acestea. Este adevărat, nu sunt atât de grave ca bolile cardiovasculare, dar prin frecvență se poate spune că practic nu există specialitate care să nu aibă de-a face cu acest domeniu al patologiei, deși reumatologia este specialitatea care se ocupă în mod deosebit de ele. Din consultațiile din sfera medicinii de familie, majoritatea au ca subiect bolile reumatologice, afecțiunile musculoscheletale.
Este greu de vorbit de diagnosticul bolilor reumatologice în general, pentru că unele dintre ele sunt simplu de recunoscut, altele necesită investigații foarte complexe. Diversitatea lor este extraordinară, sunt câteva sute de boli în această categorie!
Puteți să ne dați exemplul unei boli reumatologice subdiagnosticate?
În acest sens, am putea vorbi despre reumatisme inflamatoare în stadiul lor inițial, poliartrita juvenilă, care apare la copil și este etichetată numai ca „reumatism”, fără să fie numită boală în sine. Sub denumirea comună de reumatism se ascund câteva sute de boli; a spune „reumatism” nu înseamnă nimic atât timp cât nu ai identificat care anume este boala propriu-zisă, pentru că sunt atât de numeroase, iar tratamentul și gravitatea lor sunt diferite.

Care este cea mai frecventă dintre aceste boli?
Artroza periferică și artroza coloanei vertebrale, așa numita spondilartroză.

Aceste afecțiuni apar și la tineri?
Artroza periferică este o boală a vârstnicului, cea vertebrală începe în tinerețe. Spondilartroza începe în discul intervertebral, iar patologia discală debutează devreme în cursul vieții. Adulții suferă pe măsură ce se acumulează uzura acestei structuri, iar cu timpul toate cele care susțin axul corpului ajung să se deterioreze.

La nivelul țării, avem o situație în ceea ce privește bolile reumatologice? Știm câți români suferă de aceste boli?
Nu, evidențele sanitare din România sunt precare. Există raportările spitalelor care nu ilustrează întreaga patologie, pentru că intervine efectul de selecție al internării. Cei care ajung în spitale, unde sunt diagnosticați și li se întocmesc foi de observaţie, se regăsesc în statisticile medicale, dar situația reală, din teren, este cvasi-necunoscută. Orice strategie de tratament începe de la cunoașterea realității din teren. Nu putem să implementăm un program de sănătate pe cifre pe care le importăm, numai presupunând că România seamănă cu alte țări din Europa.

Putem estima că numărul real de bolnavi este dublu față de cel înregistrat?
Mai mult decât dublu! Există date în evidențele unităților sanitare, inclusiv la cabinetele medicilor de familie, dar acestea nu sunt adunate și nu sunt distilate, adică nu sunt verificate ca și corectitudine a diagnosticului și nu sunt puse într-un sistem de evidență unică. Cu alte cuvinte, nu sunt centralizate!

Aveți în plan așa ceva?
Nu este sarcina societăţilor profesionale să facă asta, ci a Ministerului Sănătății și a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Ei fiind organizatori și finanțatori ai actului de sănătate, este interesul lor să știe câte cazuri există, pentru a le putea aloca resursele necesare.

Care considerați că sunt costurile acestor afecțiuni la nivelul unui sistem de sănătate și în special în România, dacă există date?
Nu deținem toate costurile pe țară, având în vedere răspândirea largă a acestor boli, dar pot să vă spun că, în general, pentru un tratament de nivel mediu există resursele necesare. Problemele apar acolo unde intervin medicamentele moderne, așa-zise biologice, rezervate unui grup restrâns de pacienți, dar unde cu siguranță finanțarea este subevaluată. Nici o țară nu își poate trata toți bolnavii cu medicamente biologice. Este nevoie de o selecție, pentru că prețurile acestor medicamente sunt destul de îngrăditoare, iar costurile tratamentului per pacient ating câteva mii de euro pe an.

Care este cea mai scumpă dintre aceste afecțiuni?
Sunt trei boli cunoscute din acest punct de vedere – poliartrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic și spondilartritele. Frecvența acestora este aproape egală în toate țările. Poliartrita este o boală endogamatică, afectând populația la o rată aproape fixă, indiferent unde se face statistica – în jur de 1%, plus/minus 0,3%. Dacă sunt peste 20 de milioane de români, numărul celor bolnavi este de 200.000. Lupusul, de exemplu, este o boală mai rară, însă cu o gravitate mult mai mare. Din păcate, şi în ceea ce o privește, ne lipsesc datele de statistică.

Care sunt costurile sociale ale acestor afecțiuni, având în vedere că sunt invalidante și că multe persoane își pierd locul de muncă după ce dezvoltă o boală a aparatului locomotor?
Cum este gestionată această situație în România?
În principiu, un tratament corect și aplicat la timp nu impietează foarte mult asupra capacității de muncă decât ocazional, dar și aici paleta situațiilor este de la câteva zile de incapacitate de muncă, mai ales cauzată de durere, la pierderea completă a capacității de muncă; așadar nu se poate vorbi despre acest subiect la modul general. Prin frecvența mare a acestor boli și prin gravitatea potențială, reprezintă o încărcătură serioasă pentru activitatea productivă.

Românii se prezintă în general la timp la medic?
Sunt unii care consultă medicul la cele mai mici semne și uneori încarcă serviciile medicale cu insistenţa cu care cer asistenţă pentru lucruri aparent banale. Practic medicina de mai bine de 50 de ani în România, dar nu aș putea spune că se poate face o caracterizare a pacientului român. Peste tot, atitudinea față de propria suferință variază de la o preocupare excesivă până la o neglijare excesivă – așadar, de la caz la caz situaţia poate fi diferită. Este o atitudine aproape culturală, nu poate fi pusă în tipare legate de naționalitate.

Există o diferență între capitală și provincie în ceea ce privește accesul la tratament pentru aceste boli?
Da, dar și între diferite zone ale țării. Sunt județe întregi care nu au reumatolog și îngrijirea acestor bolnavi cade în grija altor specialități, de exemplu medicina internă – reumatologia fiind o specialitate derivată din medicina internă sau în cea a balneofizioterapeutului – ceea ce nu este întotdeauna în regulă. Majoritatea acestor județe se află în sudul țării, tendința de migrare a medicilor fiind către centrele mari, ceea ce lasă unele zone descoperite.

Considerați că reumatologia este o altă disciplină deficitară la numărul de medici în România?
Aș zice că această problemă este pe cale de ameliorare. De la câteva zeci de medici în urmă cu 25-30 de ani, acum suntem aproximativ 230 de medici reumatologi la nivelul țării.

Ce s-ar putea face pentru un mai bun management al acestor afecțiuni?
Probabil foarte multe. Cu siguranță, măsurile luate ar trebui să se înscrie într-un plan coerent care privește nu doar patologia reumatologică, ci și strategiile de sănătate în general. Astfel, cu siguranță, toate patologiile și-ar găsi o gestionare coerentă. Nu poți să te concentrezi pe o direcție mai mult decât pe alta pentru că e contraproductiv. Orice strategie pornește de la realități; în schimb noi, în România, încă importăm date.

Care este rolul medicinii de familie în gestionarea acestor afecțiuni?
Este un rol foarte important, pentru că numărul mare de cazuri excede posibilitatea de a le trata la specialist. O solidă pregătire de reumatologie practică în mediul profesional al medicului de familie este hotărâtoare. Problema este că bolnavul nu ar trebui să rămână la nesfârșit în zona medicinii primare; atunci când posibilitățile sunt depășite, medicul de familie ar trebui să îndrume bolnavul la un medic specialist.
De exemplu, o paradigmă foarte actuală este atitudinea faţă de poliartrita reumatoidă precoce. Dacă boala este recunoscută în primul an de la apariție, șansa bolnavului de a rămâne productiv este imensă. Dacă tratamentul este amânat, atunci statistica este încărcată de cazuri avansate, grave și invalidante. În primul an de suferință, bolnavul nu are simptome foarte caracteristice; un reumatolog, însă, le identifică și realizează care sunt semnalele de alarmă. Pentru că durerea este simptomul principal, medicul de familie se mulţumeşte să prescrie un medicament împotriva durerii. Durerea cedează, timpul trece, boala continuă. Un tratament insuficient de hotărât în această etapă aduce o evoluție gravă a bolii.

În ce direcție se orientează cercetarea în reumatologie din România?
În țară există șapte centre cu activitate academică și de cercetare; nu există regiune care să nu aibă un centru de asistență și de cercetare în reumatologie. Posibilitățile de diagnostic și tratament disponibile în România sunt la nivel european. Că nu toate sunt accesibile ușor este altceva, este o chestiune de organizare. Dar există posibilitatea să îți rezolvi o problemă în România în domeniul acestei patologii în proporție de 95%, nu trebuie să pleci în străinătate pentru asta.
An de an specialiștii noștri și‑au înmulțit prezența la congrese internaționale și nu doar în Europa, ci și pe alte continente, și putem constata că s a născut o generație de tineri reumatologi care ar putea reprezenta mugurii unui viitor ceva mai bun în cercetare, judecând după materialele publicate în Revista Română de Reumatologie, după apariția în reviste din străinătate și în programele congreselor internaționale.

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, luna Februarie 2012.

Congresul de Psihiatrie din acest an a avut o anvergură deosebită, a reunit şi foarte multe nume sonore din străinătate. Cum se vede psihiatria românească din străinătate ?

Nu pot spune eu cum se vede, dar pot să trag nişte concluzii indirect: faptul că străinii vin, unii dintre ei chiar au solicitat şi asta a făcut chiar să mă descurc mai greu cu programul, faptul că s-au oferit să vină fără nici un fel de suport, doar să prezinte lucrări fără să pretindă să le fie plătit drumul, cazarea sau taxa, înseamnă că există un oarecare interes şi o oarecare apreciere pozitivă pentru ceea ce facem noi aici. Astfel că au fost specialişti de primă mână din Europa, ba chiar şi din America!

Cum aţi aprecia lucrările originale care au fost prezentate, plusvaloarea pe care o aduce psihiatria românească ?

Eu am participat la selectarea lucrărilor, în general am reţinut 90% din titlurile propuse, pentru că oamenii au muncit şi nu suntem atât de drastici încât să îi pedepsim şi să îi gonim. Calitatea se vede în premiile date pentru cele mai bune postere şi cele mai bune comunicări orale. Ele traduc, în general, activităţile psihiatrilor care-şi dau doctorate sau care fac cercetări personale; la Timişoara, de exemplu, există un studiu care se desfăşoară de vreo 25 de ani al pacienţilor cu schizofrenie, al unei echipe conduse de profesorul Lăzărescu, şi au fost prezentate mai multe lucrări serioase şi interesante.

Cum ajung aceste studii şi cercetări la pacientul psihiatric ?

Nu ajung direct pentru că nu sunt direct legate de pacient. Ca să faci ceva care să ajungă direct la pa­cient trebuie o cercetare care costă milioane, aşa ceva nu se poate în România… Dar sunt lucruri care lămuresc nişte opinii, care pot fi luate în considerare, se pot ralia altor păreri şi pot genera în timp – nu au efect direct, dar au efect în ani, poate zeci de ani  – schimbări de concepţii, îmbunătăţiri de clasificări diagnostice, ameliorarea acuităţii şi a preciziei diagnostice… Şi până la urmă se răsfrânge şi asupra bolnavului, care ajunge să fie tratat mai bine… Dar consecinţa nu e directă, nu faci azi lucrarea şi poimâine ai consecinţa asupra bolnavului.

Dar valoarea psihiatrilor români ajunge să fie reflectată în îngrijirea pacientului ?

Valoarea lor se vede prin faptul că pleacă în străinătate şi sunt primii acolo. Asta înseamnă că sunt preţuiţi, la noi nu sunt preţuiţi pentru că rămân şomeri. Se duc la firmele de medicamente, deşi nici acolo nu-i mai primesc. În sistem posturile sunt blocate, sunt posturi doar în locuri neprietenoase, în zone îndepărtate… Deci chiar dacă sunt buni tot nu sunt preţuiţi în societatea românescă, ba, în plus, societatea românească stigmatizează profesiunea noastră, considerându-i pe psihiatri la fel de “nebuni” – eu nu folosesc acest termen, dar presa îl foloseşte – la fel de nebuni ca şi pe pacienţii lor. Ăsta-i nivelul concepţiei în societatea românească!

Această imagine este aşa, o tradiţie ?

Cred că este rezultatul unei ignoranţe şi a unei inculturi crase, precum şi a unei lipse de credinţă, aş spune, al unei agresivităţi primare care nu are nici un fel de înţelegere pentru semeni şi pentru suferinţa acestora.

Există această viziune asupra psihiatrilor şi în străinătate, sau este o caracteristică a societăţii româneşti ?

Nu, nu e neapărat o caracteristică a României, stigmă există peste tot, dar nu la dimensiunile astea!

S-a vorbit în cadrul Congresului de integrarea cu asistenţa primară, cu serviciile sociale. Cum apreciaţi situaţia din România ?

În România există un oarecare interes al medicilor de familie pentru psihiatrie. Noi am făcut în urmă cu trei ani o cercetare la nişte congrese ale medicilor de familie şi a rezultat că o treime din medicii de familie ar fi interesaţi să lucreze şi cu bolnavii psihici, ceea ce ne-a şi surprins puţin pentru că ne aşteptam să nu fie nimeni interesat; dar sunt mulţi, este o mare cerere de cursuri de psihiatrie din partea medicilor de familie, pentru că ei, fiind la baza asistenţei medicale, chiar simt că este nevoie. Vin bolnavi la ei care au tulburări de acest gen şi vor să ştie ce trebuie să facă.

Cât ar fi deficitul de medici psihiatri în România ?

O cercetare de acum patru ani stabilea că este un deficit minim de 400 medici psihiatri, cel puţin 350 de psihologi clinicieni, cel puţin 300 de lucrători sociali şi sociologi şi cel puţin 4500 de asistente cu pregătire de specialitate de sănătate mintală.

Există un plan de acţiune care prevede deschiderea a 140 de centre de sănătate mintală, care estimează şi costurile la 52 de milioane de euro, cu termene clare… Ce putem face ca acest plan să intre în acţiune ?

Este vorba de factorii politici de decizie. O să vă răspundă: “Când toată lumea stă să se prăbuşească, să găsim 100 de milioane pentru bolnavii psihici?!” Şi le dau dreptate, dar trebuiau s-o facă altădată, nu acum!

Care ar fi cele mai stringente probleme cu care vă confruntaţi ?

Lipsa de personal calificat, lipsa banilor, dificultatea de a asigura o fluiditate minimală a medicamentelor ca să nu le întrerupem înainte de vreme, cum se întâmplă astăzi, şi existenţa unei conexiuni funcţionale între spitalul de psihiatrie, ambulatoriul de psihiatrie şi medicii de medicină de familie.

Cum ar trebui să funcţioneze această legătură ?

Să vă spun cum e acum! Pacientul psihic vine la spital când se decompensează, când ajunge să fie grav. Bolile psihice evoluează ciclic, cu cât sunt tratate mai bine cu atât ciclul e mai larg, cu cât nu sunt tratate ciclul se îndeseşte şi evoluţia este spre degradare, bolnavul îşi pierde capacităţile funcţionale şi devine mai repede o povară a societăţii. Şi atunci ceea ce ar trebui să facem este să asigurăm legătura între spital şi celelalte verigi, astfel încât după ce ies din spital, unde au fost tratați trei săptămâni, să plece acasă şi să fie urmăriți în continuare. Pentru că dacă nimănui nu-i pas, situaţia se repetă! Familia s-a săturat de ei că nu produc nimic ci doar cheltuieli, şi o să îi neglijeze, doctorii le vor spune “pleacă de la uşa mea, că eşti nebun!”, iar pacientul peste două luni se întoarce în spital… Şi se întreţine acest sistem aşa-numit “al uşilor batante”, în care spitalul meu (n.n. Spitalul de Psihiatrie “Alexandru Obregia”) care are peste 30.000 de internări pe an, are de fapt un nucleu de vreo 4 – 5000 de bolnavi care se internează, în cel mai bun caz, de vreo 2 -3 ori pe an, dacă nu şi mai des, de unde rezultă acest număr total de internări. Mai sunt urgenţele, binenţeles! Dar asta (n.n. reinternările) înseamnă risipă de fonduri cu lopata! Pentru că îngrijirea în spital e cea mai scumpă! Eşti sărac, dar faci şi serviciile cele mai scumpe…!

Aceste centre de sănătate mintală cum ar trebui să funcţioneze ?

Ele ar trebui să preia pacienţii, să aibă medici care trec pe-acolo, asistente, echipe mobile care să se ducă acasă la pacient, să rezolve situaţii conflictuale, dacă sunt, să facă anchete sociale, să sesizeze alte instituţii, să semnaleze protecţia copilului, să îl pensioneze pe pacient, să cheme asistenţii sociali, să rezolve problemele acelui om mai repede, şi atunci per ansamblu efectele sunt mai bune şi remisiunea e mult mai bună… Mai vine peste trei ani la spital…

De ce există acest dezinteres ?

Pentru că la început trebuiau alocați o grămadă de bani, sau măcar nişte bani… Lumea e săracă şi tot cârpeşte, până când… Deci e o cârpăceală cronică la noi…

Există această strategie de a închide unele spitale. Nu există şi posibilitatea de a le transforma în centre de sănătate mintală, măcar o parte ?

Problema nu e să le transforme, ci măcar să le fi păstrat pe cele existente… Există acum nişte laboratoare de sănătate mintală, vreo zece dintre cele 30 care există sunt ceea ce ar trebui să fie, la Timişoara, pe la Piteşti, la Piatra Neamţ, la Tulcea… Dar dacă măcar acestea care sunt ar fi fost utilate cu personal şi făcute să funcţioneze mai bine, tot ar fi însemnat ceva. Poate nu toate cele 140 de centre stabilite în Strategie, ci măcar 40 – 50, câte unul în fiecare judeţ, dar să fie bune, cu echipă, cu personal, cu o maşină ca să se mai deplaseze la o casă îndepărtată… Să nu mai ia Salvarea care preia bolnavul, îl duce la spital, îl ţine două zile, îi face injecţii şi îl trimite înapoi… Treaba asta ar putea fi rezolvată acasă la pacient de un asistent, un medic, de medicul de familie sau chiar de un psiholog sau de un asistent social care îl şi evaluează şi vede ce e de făcut. Poate nici nu e de internat, poate e numai vorba de o chestie locală, în familie, sau de altceva… Şi imediat se stinge focarul, pacientul îşi revine şi se reglează lucrurile fără să mobilizezi inutil resurse.

În momentul de faţă cheltuim inutil resurse, în mod haotic şi anapoda, datorită lipsei unor structurări funcţionale în sistem.

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica,  luna Decembrie 2011.

Cum aţi defini punctele tari și punctele slabe ale noii legii a sănătăţii ?

Propunerea de lege cadru a sănătății se bazează pe recomandările raportului din 2008 al Comisiei Prezidențiale, “Un sistem sanitar centrat pe nevoile cetățea­nu­lui” și a fost elaborată urmărind aceste linii directoare. În conceperea ei au fost impli­cați experți de la toate nivelele asistenței medicale și de la instituțiile și organizațiile profesionale cu rol decizional și consultativ din sistemul sanitar românesc.

Ne găsim în prezent “pe ultima sută” a elaborării acestui draft, când varianta considerată finală de către echipa  de experți a fost trimisă pentru comentarii, sugestii și completări eventuale tuturor stakeholder-ilor din domeniu, pentru a putea pune în dezbatere publică un document cât mai complet și care să aducă întradevăr o schimbare de paradigmă în sistemul românesc de sănătate.

Cât privește punctele tari și cele slabe ale legii sau mai precis ale proiectului de lege, cred că cele tari au fost comentate de multe ori, atât în presa scrisă, cât și în cadrul numeroaselor manifestări ce au ca subiect central reforma din sănătate. Chiar luna trecută, în paginile revistei Medica Academica, dl. prof. Cristian Vlădescu le-a descris cu mare acuratețe, deci nu voi enumera decât trei dintre ele, deoarece mi se par cele relevante din punct de vedere al cetățeanului și al asiguratului:

- încurajarea concurenței, atât în piața de asigurări de sănătate, cât și în cea a furnizorilor de servicii, ceea ce va duce, sperăm, la creșterea calității și eficienței serviciilor medicale;

- posibilitatea introducerii unui management privat în spitale prin opțiunea transformării lor în fundații, promovarea per­for­manței și a recompensei adecvate a adevăraților profesioniști;

- posibilitatea creării de noi structuri integrate, pe verticală și orizontală, la nivelul sistemului de asistență primară, ambulatorie și în spitale.

Dacă ne uităm acum la punctele care nu fac plăcere nici unui “creator”, dar de care trebuie să ținem seama dacă vrem ca această reformă să nu fie doar pe hârtie, în opinia mea cele mai importante trei riscuri ar fi următoarele:

- insuficienta adecvare a controlului exercitat de sistemul de reglementare asupra calității informațiilor și serviciilor oferite asiguratului, atât de către furnizori, cât și de asiguratorii de sănătate;

- insuficienta atractivitate a pieței asigurărilor și deci lipsa unei adevărate con­cu­ren­țe, care aduce după sine alte incoveniente, dificultăți în furnizarea eficientă a serviciilor și în controlul costurilor;

- și, last but not least, termenul scurt în care trebuie elaborată și implementată legis­lația secundară, termen scurt prin prisma imensului volum de muncă și al existenței unui număr insuficient de competențe la nivelul instituțiilor ce trebuie să elaboreze aceste acte normative, fără de care legea cadru nu se poate aplica.

Care sunt modificările pe care le aduce 2012 pentru asigurați ?

Aș vrea să fac o precizare: 2012 va reprezenta perioada de înrolare a asiguraților de către asiguratorii de sănătate, dar sistemul va funcționa tot ca până acum, cu CNAS ca  instituție finanțatoare a sistemului de asigurări de sănătate. Trebuie să ne aștep­tăm la o funcționare efectivă a pieței con­curențiale a asigurărilor de sănătate de-abia din 2013, în ipoteza că tot procesul de reformă se desfășoară conform unor parametri de timp stabiliți în legea-cadru.

S-a vorbit de zece, maxim 20 de case private, și un plafon minim de un milion de asigurați fiecare. Cum vor fi aceste case stabilite? Vor avea o acoperire teritorială, zonală, sau  asiguratul va avea o posibilitate largă de a alege ?

Și aici trebuie să modulez termenii discuției: când vorbim de un milion de asigurați, ne referim la unul dintre criteriile de eligibilitate pentru intrarea pe piață. Vă reamintesc că proiectul de lege stipulează minim un milion de asigurați în anul precedent intrării în vigoare a legii, pe segmentul de asigurări de sănătate, la nivelul societății de asigurare sau al grupului din care aceasta face parte.

Cât privește modalitatea de selecţie a acestor asiguratori, pe lângă criteriul numărului de asigurați, dispunem și de un criteriu sau indicator financiar, și anume cifra de afaceri realizată pe segmentul de asigurări de sănătate în anul precedent intrării în vigoare a legii, indicator ce trebuie să fie de minim 500 milioane euro.

În forma actuală a proiectului de lege, fiecare asigurator de sănătate va trebui să acopere la nivel național piața, deci asiguratul va avea o largă posibilitate de a alege.

Ce se întâmplă cu casele judeţene? Se comasează, eventual, și se transformă în case private ?

Prezentul proiect de lege oferă posibilitatea caselor județene de a intra pe piața asigurărilor de sănătate la concurență cu societățile private, urmând ca legislația secundară să definească mai precis condițiile de eligibilitate și acces pentru casele județene. Această reformă va reprezenta, în mod clar, o schimbare a modelului mental și de management pentru o parte a personalului CJAS, însă credem că experiența și competențele acumulate vor fi atu-uri importante de partea lor, dacă vor alege opțiunea intrării pe piață.

Vor avea furnizori proprii de sănătate ?

În proiectul de lege este stipulată posibilitatea ca un asigurator privat să dețină sau să cumpere furnizori de servicii medicale, acest lucru fiind inspirat din modelul HMO (Health Maintenance Organization) din Statele Unite. În ce condiții se va petrece acest lucru este prematur să mă pronunț înaintea dezbaterii publice pe proiect.

Când se estimează să fie introdusă asigurarea suplimentară ?

Depinde la ce tip de asigurare vă referiți în mod precis: în sistemele de asigurări unde funcționează companii private, acestea pot oferi asigurări complementare (care rambursează total sau parțial coplata rămasă în sarcina asiguratului) și suplimentare (care pot oferi accesul la servicii ce nu sunt incluse în pachetul de bază sau cu un coeficient de confort sporit).

Acestea fiind zise, asiguratorii de sănătate au deplina libertate în a-și stabili tipul și momentul lansării asigurărilor voluntare.

Ne putem aştepta şi la intrarea unor asiguratori străini specializaţi ?

Dacă asiguratorii străini satisfac criteriile de eligibilitate și consideră piața românească o oportunitate interesantă, noi privim acest element ca un factor de creștere a profesionalismului în sistem.

Care va fi rolul CNAS
în noua organizare ?

Ne aşteptăm ca CNAS să aibă mai multe roluri, toate la fel de importate în opinia mea: reglementarea sistemului și monitorizarea pieței, gestionarea și updatarea continuă a sistemului informatic unic integrat, apărarea interesului asiguratului prin evaluarea calității serviciilor și a acurateții informațiilor oferite atât de asiguratori cât și de furnizori, elaborarea mecanismului de redistribuire a fondurilor asiguratorilor de sănătate, etc.

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica,  luna Decembrie 2011.

Care sunt obiectivele mandatului dvs ?

În următorii patru ani conducerea nou aleasă a Academiei de Științe Medicale își propune multe obiective și un program care poate fi considerat ambițios, dar pe care sperăm să îl putem realiza. Aș începe prin a spune că mi se pare obligatorie anularea efectelor OUG 79/01.09.2010 prin care a fost suprimată complet finanțarea Academiei de Științe Medicale, o instituție cu o vechime de peste șapte decenii și cu un prestigiu de necontestat. E total neadecvat să susții din sponsorizări o Academie. În afara vechimii de care vorbeam, importanța ASM pentru România trebuie privită și din alte puncte de vedere.

În primul rând, din această instituție fac parte personalitățile cele mai marcante ale medicinei românești, care obțin astfel o recunoaștere a unor ani de muncă și de realizări.

În al doilea rând, și aici sunt convins că societatea așteaptă mai multe de la Academia de Științe Medicale, unul dintre principalele obiective este faptul că dincolo de instituția de consacrare întotdeauna acceptată, trebuie să fie și o organizație activă și productivă. Ne propunem, după modelul altor academii, să înființăm Comisii de profil și grupuri de lucru pe problemele cele mai fierbinți care preocupă societatea românească – mediu, alimentație, boli infecțioase, boli cronice cu prevalență mare, etc. Astfel încât aceste comisii și grupuri de lucru, pe de-o parte, să elaboreze constant documente care să poată fi utilizate de decidenții politici când iau decizii, pe de altă parte, să fie consultate de aceștia când apare o problemă acută. Pentru că, în condițiile în care finanțarea se face din fonduri publice, publicul trebuie să fie asigurat că primește ceva în schimb. Pe lângă recunoașterea unor merite trebuie să aibă la dispoziție o instituție activă și utilă societății.

Câți membri are ASM ?

Academia de Științe Medicale are peste 200 de membri.

Aveți un exemplu în care expertiza ASM ar fi putut îmbunătăți un proiect sau o decizie a autorităților ?

Cred că de o opinie avizată, la acest nivel, este nevoie întotdeauna. Ca să iau un domeniu care îmi este foarte aproape, transplantul de organe, începând de la legea transplantului până la organizarea rețelei naționale de transplant, Academia poate și trebuie să alcătuiască documente profesioniste, care să fie de folos decidenților.

Acele Comisii și Grupuri de lucru vor fi făcute împreună cu universitățile și cu oameni care nu sunt neapărat membri ai Academiei. Spun asta pentru dorim, pe de o parte, să fie folosit la maxim potențialul pe care îl are medicina românească, și invers, primirea în academie să fie făcută și pe baza muncii depuse de unii dintre aceștia în folosul ASM. Și Academia va profita de capacitatea lor. Este, pe lângă o revigorare a activității, o extindere a numărului de membri – care este stabilit prin lege și nu poate fi depășit – și o formulă care îi dă posibilitatea să folosescă toate capacitățile pe care le are societatea românească în momentul de față.

Un prim proiect ?

Mai întâi s-a propus mărirea numărului de secții prin constituirea secțiilor de farmacologie, de stomatologie și de sănătate publică. Aceste propuneri se vor discuta în martie, la Adunarea Generală.

Noua conducere își propune o ritmicitate și o predictibilitate foarte clară a manifestărilor: vor fi două Adunări Generale pe an, prima în martie 2012 și ultima – mă refer la acest mandat – în noiembrie 2015. Această ritmicitate va fi păstrată. Vor mai fi anual două sesiuni științifice. Una va fi dedicată cercetătorilor, și aici menționez că prin ASM au fost admiși în spitalele din România și în colectivele de cercetare toți cercetătorii actuali, iar ASM este cea care se ocupă de promovarea lor și de parcurgerea ierarhiei profesionale în cercetare. De aceea, cred că este obligată să organizeze anual o sesiune a acestor cercetători. A doua sesiune, de toamnă, va fi o sesiune a membrilor ASM, la care se vor prezenta cele mai importante realizări ale medicinei românești din anul respectiv.

Vom sprijini și vom colabora în primul rând cu Ministerul Sănătății, în structura căruia intră ASM, iar Comisiile și grupurile de lucru vor fi permanent la dispoziția ministerului pentru a fi consultate. De asemenea, cu Ministerul Educației și Cercetării, ASM dorește să stabilească parteneriate cu universitățile, și există deja un protocol cu filiala din Cluj-Napoca a ASM, condusă de prof. Mircea Grigorescu. Parteneriatul este benefic ambelor instituții, pentru că aduce expertiza universitarilor în Academie, dar deschide și posibilitatea acesteia de a participa la proiecte de cercetare și de a folosi infrastructura universității pentru astfel de proiecte.

Cum vedeți sistemul academic în ansamblu, cum ar trebui să fie structurat ?

Sistemul francez este cel care stă și la baza Constituției României, și aș propune să implementăm modelul francez și în mediul academic. Acolo există Institutul Francez, sub cupola căruia se găsesc toate academiile, începând cu Academia Franceză și continuând cu academiile de ramură. Și noi avem, în momentul de față, Academia Română, Academia Oamenilor de Știință din România și academii de ramură, printre care și Academia de Științe Medicale. Toate acestea ar trebui să intre într-un sistem și să existe o unitate a lor. Cred că este evident pentru toată lumea că o singură academie nu poate rezolva toate problemele. Ca exemplu, secția de medicină a Academiei Române, cu doar zece membri, nu poate să rezolve toate problemele medicinei românești, în timp ce cei peste 200 de membri ai Academiei de Științe Medicale, distribuiți în toate specialitățile, cu siguranță că o pot face. De aceea, este nevoie de un sistem comun și de o recunoaștere reciprocă a acestor sisteme.

Veți primi noi membri?
Cum devii membru în ASM ?

Membrii ies numai prin deces și așa se și eliberează locuri, dar în momentul de față sunt locuri libere în Academie și ne propunem să facem cât de curând primiri. Pentru aceste primiri vor fi respectate, în primul rând, criterii valorice de eligibilitate, și în al doilea rând va fi respectată decizia filialelor în ceea ce privește propunerile. Vom promova foarte mult valoarea și chiar tinerețea. În același timp însă vom respecta deciziile filialelor în ceea ce privește selectarea valorică a celor care aplică.

Poate fi, până la urmă, un instrument de reținere a valorilor în țară !

Fără îndoială! Și eu sper foarte mult de la această colaborare cu universitățile și de la includerea tinerilor în grupurile de lucru. Tineri care, fără îndoială, vor fi viitorii membri ai ASM.

Tinerii ar urma să colaboreze pe baze voluntare, în primă instanță ?

Categoric da! Numai că producția științifică sigur că înseamnă ceva și pentru ei ca și CV, îi poate ajuta să publice, să se facă cunoscuți, iar ulterior poate fi un criteriu pentru a fi incluși în instituții.

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica,  luna Decembrie 2011.

Evenimentul a reunit manageri de spital, reprezentanți ai autorită­ților statului, europarlamentari, reprezentanți ai asociațiilor profesionale, ai mediului de afaceri și ai organizațiilor de pacienți. Dezbaterea a fost moderată de prof. dr. Marius Bojiţă, Universitatea de Medicină „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, conf. dr. Gheorghe Muhlfay, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă, Târgu Mureş şi de Gabriel Giurgiu, realizator TVR.

România are nevoie de fundamentarea unui Program Operațional Sectorial (POS) pe Sănătate foarte bine argumentat, cu care să se prezinte la negocierile privind viitorul cadru financiar european 2014 – 2020, deoarece în aceast nou cadru financiar principala modificare este că vor fi finanţate  programe și nu domenii, ca în perioada 2007 – 2013, au arătat participanții la dezbatere. Bugetul alocat Sănătăţii de Uniunea Europeană pentru 2014-2020 este de 2,750 miliarde euro, ceea ce, împărţit la numărul de locuitori ai Europei arată că ar însemna 11 cenţi pentru fiecare cetăţean.

„Suntem de cinci ani în Uniunea Europeană, dar nu suntem încă în politicile europene. De vină e deficiența noastră de a nu funcționa pe bază de programe. (…) Bugetul 2014 – 2020 se va duce într-un cadru contractual, nu numai financiar, cu un contract între Guvernul României și Comisia Europeană. În acest contract Guvernul va trebui să demonstreze nu numai că are programe, ci și capacitatea de a le implementa”, a declarat prof. dr. Vasile Pușcaș, fost Negociator Șef al României cu Uniunea Europeană. “Va trebui să fim foarte prezenți și activi în dezbaterile nu numai din România, pentru ca măcar 7% din fondurile de coeziune să fie destinate sănătății”, a punctat Vasile Pușcaș.

Cristian Pârvan, reprezentantul Asociației Oamenilor de Afaceri din România, a adus perspectiva pragmatică a mediului de afaceri asupra domeniului sănătății, care trebuie privit prin prisma potenţialului pe care îl are de a dezvolta economia şi a creşte Produsul Intern Brut (PIB).

Maria Varga, director, Direcția de Implementare și Coordonare Programe din Ministerul Sănătății, a punctat dificultățile cu care se confruntă proiectele care încearcă să acceseze fonduri europene pe sănătate, pornind de la modul cum sunt încadrate acestea în diferite programe care sunt gestionate la diferite ministere. “Există bucățele de programe unde putem aplica. Constatăm că suntem neeligibili la cele mai multe proiecte, putem aplica numai pentru pregătirea profesională, la Fondul Social European. Trebuie să se stabilească, din punct de vedere politic, dacă se dorește sau nu să dăm bani la sănătate. Contează cum introducem sănătatea în cadrul strategic naţional. Trebuie să stabilim: este sănătatea o prioritate sau nu? Acum nu facem decât să împușcăm puncte disparate”, a spus Maria Varga.

„Propun semnarea şi lansarea unei Scrisori comune prin care România să se lupte pentru un Program Operațional Sectorial dedicat sănătății”, a concluzionat europarlamentarul Cristian Buşoi, după ce a arătat oportunitățile noului cadru financiar european: pe de o parte, programul de sănătate publică a UE “Sănătate pentru creștere”, de 446 milioane de euro, prin care se pot accesa fonduri pentru bolile rare, pentru screeningul pentru cancer, amenințările transfrontaliere, soluții eHealth și pentru evaluarea tehnologiilor medicale, și pe de alta, programul de cercetare și inovare”. Europarlamentarul a adus în discuţie modelul Slovaciei, care, chiar şi în absenţa unui POS separat, a accesat 250 de milioane de euro din fondurile UE în cadrul financiar 2007-2013, modernizând spitalele şi reorganizând sistemul de prevenţie.

Mihaela Luncan, reprezentant al Guvernului în Consiliul de conducere al Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor, a propus constituirea unui Grup de Lucru format din specialiști care să argumenteze și să fundamenteze propunerea pentru crearea unui POS dedicat Sănătății.

Cristian Luțan, director executiv adjunct la Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de Medicamente, a punctat efortul industriei farmaceutice de a investi în cercetare și inovare, prin lansarea, la nivel european, de către EFPIA și CE, a “inițiativei de finanțare a cercetării fundamentale în universități și laboratoarele mici”. El a precizat ca finanţarea sănătăţii se va reglementa numai dacă acesta nu va mai fi privită ca o gaură neagră, ci va fi considerată cea mai eficientă investiţie.

Dr. Adrian Cotârleţ, managerul Spitalului de Urgenţă Moineşti, care a accesat fonduri europene pentru reconstrucţia Ambulatoriului de specialitate din spital şi dr. Călin Boeru, directorul Maternităţii din Ploieşti, au subliniat faptul că managerii de spital nu sunt consultaţi direct atunci când se fac diferite legi şi strategii care îi privesc, precum şi lipsa de comunicare coordonată privind fondurile europene disponibile pentru a fi accesate de spitale.

Evenimentul a reunit într-o disputată dezbatere manageri de spital, reprezentanți ai autorităților statului, europarlamentari, reprezen­tanți ai asociațiilor profesionale, de afaceri și ai organizațiilor de pacienți, în scopul de a dinamiza interesul pentru utilizarea banilor europeni în domeniul sănătății.

16 panelişti şi 50 de participanţi au dezbătut:

•  Criza economico-financiară şi presiunile asupra bugetelor sănătăţii publice – soluţii economice, manageriale şi financiare

•  Cum să se construiască sisteme de sănătate sustenabile în perioada post-criză?

•  Cum poate sistemul de sănătate să ofere îngrijire de înaltă calitate cu resurse financiare reduse?

•  Oportunităţi de finanţare a iniţiativelor de sănătate în cadrul Cadrului Financiar Multianual/ Multiannual Financial Framework 2014-2020, propus de Comisia Europeană

•  Ce şanse avem pentru un program operaţional sectorial special dedicat sănătăţii?

•  Strategia “UE 2020”, noul cadru financiar european (2014-2020) şi finanţarea sistemelor de sănătate – cazul României

Concluzii

•  România are nevoie de un Program Operațional pe Sănătate

•  Sănătatea şi învăţământul ar trebui declarate priorităţi naţionale

•  Trebuie construită o strategie care să se încadreze în noul cadru multianual; s-a propus constituirea unui grup de lucru care să mobilizeze comisiile de specialitate ale  Ministerului Sănătăţii

•  Guvernul României abordează politica UE ca politică externă, abordarea de succes ar fi parteneriatul CE-Guvernul României

•  Nu există o strategie a guvernului, dar există serioase dificultăţi de comunicare şi informare privind tot ceea ce este legat de proiectele europene în domeniul sănătăţii.

La nivel de sistem, prof. Peter Manu consideră că lecţia americană este definitorie pentru o intervenţie extrem de limitată a statului în sănătate – exclusiv organizarea asistenţei medicale pentru săraci.

Când aţi plecat din România şi de ce ?

Am plecat în decembrie 1976, la numai şase luni de când depusesem cerere pentru paşaport de «cetăţean român stabilit în străinătate». În acei ani asemenea paşapoarte se dădeau celor cu rude apropiate în străinătate (sora mea trăia în Canada) o dată pe an, când Congresul Statelor Unite vota prelungirea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru schimburi comerciale în funcţie, printre altele, de rezolvarea cazurilor de întregire a familiilor.

Absolvisem Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1970 şi fusesem intern (1970-1972) şi secundar de medicină internă (1972-1975) prin concurs. În 1973 m-am înscris la doctorat. În 1975 am luat examenul de medic principal (specia­list) în medicină internă şi am început să lucrez la Policlinica din Zimnicea. Nu intenţionam să plec, dar în primăvara anului 1976, rectoratul IMF Bucureşti mi-a refuzat programarea susţinerii tezei de doctorat, apoi înscrierea la un concurs pentru un post de asistent universitar. În ambele situaţii, mi s-a spus că motivul este faptul că nu eram membru de partid.

Cum aţi găsit America? Ce v‑a frapat, ce vă doreaţi ?

În decembrie 1976, împreună cu soţia şi fiul meu am ajuns la Paris şi am aflat imediat că autorităţile canadiene deciseseră, cu foarte puţin timp înainte, să suspende imigrarea medicilor.

M-am interesat la Ambasada Statelor Unite şi mi s-a spus că nu există restricţii, deoarece motivul plecării mele justifică statutul de refugiat. Pe 22 iunie 1977 am ajuns la New York, iar pe 1 august am început să lucrez ca rezident în medicină internă în programul de medicină internă de la Booth Memorial Medical Center, un spital afiliat academic cu New York University. Spitalul mirosea la fel ca toate celelalte (din România şi Franţa): a bătrâni, mâncare, iodoform şi urină. Am primit un salariu de 15.400 de dolari pe an. Am închiriat un apartament cu 300 de dolari pe lună, am cumpărat un Plymouth Duster cu 90.000 de mile la bord pentru suma de 100 de dolari şi am început un an în care am muncit 96 de ore pe săptămână. Aşa că nu-mi aduc aminte dacă m-a frapat ceva, sau dacă îmi doream orice altceva în afară de faptul ca acest an să se termine odată.

Cum a evoluat cariera dvs. profesională? Care au fost principalele jaloane, principalele puncte de inflexiune în cariera dvs .

Am început internatul în Clinica Medicală de la Spitalul Floreasca în noiembrie 1970, în echipa doctorului Arthur Karassi. Dr. Karassi fusese elevul şi colaboratorul profesorului Haţieganu la Cluj şi era un clinician desăvârşit. În acei ani era preocupat de efectele stressului asociat cu infarctul miocardic acut. Două zile după ce am sosit în clinică, dr. Karassi m-a invitat să colaborăm la un studiu al excreţiei catecolaminelor la bolnavii cu infract miocardic acut. Rezultatele au fost publicate în revista Medicina Internă în 1971 (primul meu articol). Până în 1976 am publicat împreună cu el şi cu ceilalţi membri ai echipei (prof. C. Gh. Dimitriu, Mircea Drăganovici, Corneliu Zeană, Florin Gavrilă, Cezar Macarie, Nicolae Sitcai, Nicolae Chirculescu), 25 de articole. În aceeaşi perioadă am colaborat cu dr. Karassi la înfiinţarea primei unităţi de supraveghere şi terapie a coronarienilor din ţară şi la elaborarea unei vaste monografii intitulate „Infarctul miocardic acut”, care a fost publicată de Editura Medicală în 1974.

Colaborarea cu Arthur Karassi a pus bazele existenţei mele profesionale de «clinician-scientist», însă continuarea ei nu ar fi fost posibilă fără prezenţa în viaţa mea a dr. Mihail Constantineanu, mentorul meu din perioda 1973-1974, când am fost secundar în Clinica Medicală de la Colentina. De la Mihail Constantineanu am învăţat să practic medicina modernă, anglo-saxonă în inspiraţie şi manifestare, bazată pe studii clinice şi nu numai pe spusele experţilor. La fel de important este faptul că Mihail Constantineanu (împreună cu profesorii Ioan Bruckner, Ştefan Berceanu şi dr. Marc Steinbach) m-a învăţat să citesc critic literatura medicală. De la Mihail Constantineanu am învăţat să scriu ştiinţă numai atunci când pot să exprim ceea ce vreau să spun cu «accuracy, brevity and clarity» (n.r – acurateţe, concizie şi claritate).

În 1980, după rezidenţiat, am trecut examenul organizat de American Board of Internal Medicine şi am lucrat, până în 1983, ca Assistant Professor la State University of New York in Syracuse. Apoi m-am mutat, pentru un salariu mai bun, la University of Connecticut in Farmington, unde am fost promovat la rangul de Associate Professor şi unde am rămas până în 1993. În 1985 am avut o discuţie care a devenit un punct principal de inflexiune, în formularea dvs, pentru cariera mea. Interlocutorul meu era Lee Goldman, pe atunci profesor la Harvard Medical School, acum decanul Facultăţii de medicină de la Columbia University, New York. Lee m-a încurajat să studiez eşantioane mari de bolnavi dificili, adică cei care aveau manifestări clinice greu de diagnosticat şi tratat.

În acelaşi an am început, împreună cu foştii mei rezidenţi Thomas Lane şi Dale Matthews, ceea ce mai târziu s-a numit Connecticut Chronic Fatigue Study. Când l-am încheiat, în 1995, evaluasem peste 1000 de bolnavi cu oboseală cronică, fibromialgie, intestin iritabil şi sindrom premenstrual şi am publicat rezultatele noastre în multe reviste de prestigiu. Articolele noastre din Annals of Internal Medicine, American Journal of Medicine şi Archives of Internal Medicine au fost citate, fiecare, de mai mult de 100 de ori în articolele altor cercetători. Experienţa căpătată cu aceşti bolnavi mi-a permis apoi să îndrăznesc să alcătuiesc primul tratat modern despre bolile somatice funcţionale, publicat de Cambridge University Press în 1998. Cu Lee Goldman am lucrat direct numai în ultimii ani, când mi-a cerut să colaborez la ediţiile din 2007 şi 2011 ale tratatului Cecil’s Textbook of Medicine.

A urmat o periodă în care am scris câteva cărţi în care am încercat să descriu problemele de la graniţa dintre medicina internă şi psihiatrie. Ultima dintre ele, «Handbook of Medicine in Psychiatry» a fost publicată în 2006 de American Psychiatric Press şi tradusă în spaniolă şi distribuită în Spania şi în America Centrală şi de Sud de Elsevier/Masson în 2007. O ediţie tipărită în China a cunoscut de asemenea o oarecare popularitate.

În ultimii cinci ani am revenit la cercetarea clinică pe eşantioane mari, de data aceasta sub conducerea unui fost elev al meu, dr. Christoph Correll. Cu 20 de ani mai tânăr decât mine, Christoph este cel mai talentat cercetător pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc. Lucrăm împreună la identificarea relaţiei dintre riscul cardiometabolic şi tratamentul cu antipsihotice, iar rezultatele noastre au fost deja publicate în reviste ca JAMA (Journal of the American Medical Association), American Journal of Psychiatry şi Journal of Clinical Psychiatry.

Ce faceţi acum, care sunt preocupările dvs profesionale si/sau proiectele de cercetare în derulare ?

În acest moment, în cadrul echipei conduse de Christoph Correll, coordonez un studiu al unui eşantion mare de pacienţi (din Belgia şi din Statele Unite) cu prediabet. În acelaşi timp, conduc Serviciul de consultaţii de medicină internă al unei clinici de psihiatrie cu 230 de paturi şi predau medicina internă la Albert Einstein College of Medicine şi la Hofstra University School of Medicine.

Pentru textul integral, vezi ediţia print Medica Academica, noiembrie 2011.

Cum va corecta noua propunere problemele cu care se confruntă sistemul sanitar din România, şi îndeosebi problema majoră, subfinanţarea ?

Principalele probleme ale sistemului sanitar din România sunt legate de costuri şi de calitatea serviciilor, care au impact asupra tuturor componentelor sistemului. Aceste efecte au fost identificate şi detaliate în Raportul Comisiei Prezidenţiale. În ceea ce priveşte costurile, cele mai frecvente discuţii privesc insuficienţa fondurilor alocate sănătăţii, și în special a celor de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, care reprezintă aproximativ 80% din bugetul sănătăţii. Concomitent, se vorbeşte de ineficienţa cu care sunt cheltuite aceste fonduri, chiar de deturnări, achiziţii inutile sau de supraevaluări.

În contextul economic şi social actual este puţin probabil ca alocările publice să crească, fie prin noi taxe, fie prin creşterea celor actuale, cel puţin pe termen scurt şi mediu. Astfel că soluţia rămasă este creşterea bazei de contribuţie şi diversificarea finanţării, astfel încât să atragem resurse suplimentare prin alte mecanisme.

Concomitent, trebuie să dezvoltăm mecanisme care să ne asigure de eficienţa folosirii fondurilor suplimentare atrase, astfel încât de acestea să beneficieze cât mai mulţi pacienţi. De asemenea, trebuie să-i sti­mulăm pe cei care contribuie la acte medicale de calitate şi eficienţă sporită. Modelul actual, în care finanţarea nu este practic legată de performanţă, în care personalul medical nu este stimulat pentru eficienţă şi calitate, nu poate duce la îmbunătăţiri semnificative pe termen scurt şi mediu.

Ca atare, modificarile propuse de Comisie încearcă să rezolve cu prioritate aceste aspecte de finanţare, cu impact asupra funcţionării întregului sistem. O asemenea soluţie este reprezentată de un model care să poată creşte eficienţa utilizării resurselor financiare, păstrând actualul nivel al contribuţiilor la sănătate.

Principalele elemente de noutate vin din zona de asigurări, renunţăm la monopolul de stat în finanţare. Ce se va întâmpla, concret ?

Propunerea constă, succint, în păstrarea actualului sistem de colectare a asigurărilor de sănătate nemodificat ca valoare, însă cu limitarea numărului celor care sunt scutiţi. Schimbăm însă complet modul de alocare şi de gestionare a banilor, prin introducerea caselor de asigurări de sănătate private în locul actualelor case judeţene. Este un model care funcţionează în Olanda, în anumite situaţii în Germania şi a început să fie introdus şi în Slovacia. Este utilizat şi în SUA pentru fondurile federale.

Concret, asiguraţii îşi aleag casa de asigurări privată aşa cum îşi aleg medicul de familie, astăzi. Încheie cu casa un contract de asigurare, asemănător cu cel cerut de lege şi astăzi. Pachetul de servicii obligatorii oferit va fi acelaşi pentru toate casele de asigurări, iar finanţarea pe care o vor primi acestea va fi corelată cu numărul celor înscrişi. Pentru a preîntâmpina “selectarea” pacienţilor după starea de sănătate sau venit, de exemplu, casele nu vor avea dreptul să refuze înscrierea unui asigurat. Casele nu au voie să refuze înscrierea asiguraţilor indiferent de vârstă, sex, stare de sănătate etc. Pachetul obligatoriu este stabilit de către Ministerul Sănătăţii.

CNAS va avea rol de reglementare şi, tot­odată, va asigura redistribuţia veniturilor între casele private în funcţie de numărul de asiguraţi şi de structura de vârstă, sex, morbiditate. Se previn astfel situaţiile în care unele case ar putea încerca să selecteze tineri cu venituri crescute şi să-i evite pe cei vârstnici, cu venituri limitate şi multe probleme de sănătate. Schimbarea casei va fi permisă anual. Se va crea astfel o competiţie între casele de asigurări pentru a oferi servicii cât mai bune asiguraţilor, astfel că vor fi selectaţi, mai departe, furnizorii de servicii de sănătate cei mai apreciaţi de pacienţi şi cu preţurile cele mai competitive. Competiţia va limita apetitul furnizorilor pentru achiziţii inutile de medicamente sau de echipamente medicale şi, în acelaşi timp, va obliga casele de asigurări să depună eforturile de monitorizare necesare pentru a nu pierde asiguraţi care, nemulțumiţi de serviciile ce le sunt oferite, pot alege o altă casă de asigurări.

Competiţia va avea efect şi asupra personalului medical, care va fi selectat după performanţa profesională şi va putea fi plătit, în consecinţă, mult mai bine. Acest aspect trebuie corelat cu modificarea legislativă a structurilor organizatorice din sistem care să permită plata diferenţiată.

Tot pentru a atrage mai mulţi asiguraţi casele vor putea să ofere servicii medicale suplimentare pachetului obligatoriu, fie în cadrul bugetului primit pentru fiecare asigurat, fie solicitând asiguraților plata unei co-asigurări suplimentare, voluntare. Deşi există asigurări private de sănătate şi azi, doar mai puţin de 1% din numărul total sunt asigurări de sănătate. Avantajul unei asigurări suplimentare voluntare este că aceasta, venind în completarea celei obligatorii, va costa mult mai puţin. Astăzi, la o asigurare privată de 10-15 euro pe lună se asigură maxim o vizită la medic şi un set de analize de sânge uzuale.

În modelul propus cu 15 euro pe lună, ca exemplu (până la 30 de euro deductibili) ar putea fi colectaţi suplimentar 1,5 miliarde de euro la nivelul întregului sistem de sănătate, ceea ce înseamnă 40% din bugetul actual al CNAS.

Până la urmă, asiguratul va plăti mai mult ?

Asiguratul va plăti aceeaşi sumă pentru pachetul de bază de servicii. Va fi şi interesul companiilor să participe la acest mecanism, deoarece pentru a plăti angajaţilor venituri în echivalentul a 10 euro ar trebui să dispună de 19 euro. În schimb, în propunerea Comisiei, plata sub formă de asigurare suplimentară concomitentă are costuri egale cu zero. În plus, având în vedere că mare parte a salariilor din sistemul privat sunt la nivelul salariului minim, se vor putea scoate la suprafaţă o parte din banii plătiţi azi informal în economie. Acest mecanism al deductibilităţii fiscale se aplică numai pentru companiile de asigurări care intră în sistemul public, ceea ce îl va face mai atractiv.

În sinteză, schimbarea modului de distribuire a fondurilor în sistemul sanitar ar duce la eficientizarea actelor medicale prin reducerea cheltuielilor nejustificate, acest lucru fiind asigurat de piaţa privată concurenţială a companiilor de asigurare, care vor avea interesul să nu permită risipirea fondurilor care le-ar putea reveni lor, ca profit.

Pentru menţinerea personalului performant vor trebui să plătească mai mult şi, astfel, se va putea îmbunătăţi şi problema veniturilor personalului medical. Tot pentru atragerea asiguraţilor, casele private vor trebui să ofere beneficii suplimentare şi, prin asigurările voluntare, cu eforturi financiare minime pentru asiguraţi, pot intra în sistem peste 1,5 miliarde anual.

Publicul nu va resimţi financiar această modificare, plătind aceleaşi asigurări ca până acum, iar CNAS va avea un rol întărit de reglementare şi control. Reglementările specifice sistemului de sănătate vor trebui să prevadă mecanisme specifice pentru funcţionarea caselor private de asigurări de sănătate, în plus faţă de cele cerute de CSA.

Companiile de asigurări de sănătate private vor avea dreptul să deţină şi să administreze propria reţea de instituţii medicale, făcând mai facilă integrarea pe verticală a asistenţei medicale, cu beneficii atât pentru pacienţi, cât şi pentru întreg sistemul sanitar. Pacienţii vor putea merge fără costuri suplimentare la orice furnizor de servicii care are contract cu compania sa de asigurări. Dacă vrea să se trateze în afara reţelei o va putea face, cu plata eventuală a unei coplăți modice. Sunt exceptate cazurile de urgenţă.

Ce se întâmplă cu spitalele? Putem vorbi de o privatizare a acestora ?

La nivelul sectorului spitalicesc, care consumă acum 50% din buget, sunt propuse schimbări importante. Modificările nu presupun fonduri suplimentare de la stat, ci dimpotrivă, pot atrage resurse financiare noi.

În esenţă este vorba de modificarea structurii organizatorice a spitalului, astfel încât să stimuleze eficienţa şi să fie penalizată risipa. Astăzi, un manager de spital nu‑și poate angaja personalul de care are nevoie atunci când are nevoie, nu poate disponibiliza personalul decât extrem de greoi şi nu-şi poate plăti oamenii în funcţie de performanţele profesionale. Nu poate modifica numărul şi structura secţiilor şi nu poate solicita fonduri de la bănci sau de la alte instituţii financiare.

Azi, un manager performant este cel care are contacte personale în CNAS şi MS care să-i permită să obţină fonduri suplimentare pe orice alte criterii decât acelea ale unui proiect de dezvoltare a spitalului său, din cauza faptului că spitalul este o unitate bugetară.

Spitalele vor putea deveni unităţi cu statut de fundaţie sau chiar de societate comercială. Fondatorul sau acţionarul unic ar fi proprietarul actual, în general reprezentantul comunităţii locale. Această modificare, corelată cu modificarea sistemului de asigurări, ar schimba masiv modul de operare al spitalelor. Ele vor putea accesa fonduri din piaţa financiară privată. Asemenea modele de organizare funcţionează în Marea Britanie de peste 15 ani, dar şi în Polonia sau Ţările Baltice.

Practic, echipa managerială ar putea avea o mult mai mare libertate de a decide asupra personalului, structurii şi dotării. Se menţine proprietatea la nivelul instituţiilor publice, deşi vor putea fi atraşi şi noi parteneri. Astăzi, acest lucru nu e posibil. Responsabilitatea echipei manageriale va putea stabilită mult mai clar, inclusiv prin includerea unor clauze de răspundere patrimonială în contractul de management. Acum, legea nu permite așa ceva.

Nu va mai fi nevoie de decizii la nivel de guvern sau ministru pentru numirea unui manager sau pentru schimbarea structurii spitalului. Aceste decizii vor fi luate la nivel local. Sistemul ar contribui şi la integrarea asistenţei medicale, astfel încât să cuprindă medicina primară şi serviciile de prevenţie.

Spitalele care au planuri de dezvoltare viabile economic pot accesa împrumuturi bancare, se pot uni în proiecte comune sau vor putea folosi resurse comune mai multor instituţii. De asemenea, pot deţine cabinete de asistenţă medicală primară şi de ambulator.

Spitalele vor putea încheia contracte pentru furnizare de servicii medicale cu mai mulţi asiguratori de sănătate, dar fără a putea depăşi limitele de competenţă şi capacitatea de tratament certificată de Ministerul Sănătaţii şi CNAS. Acestea vor menține preponderent un rol de monitorizare şi control al respectării normelor.

Există noutăți și în politica medicamentului ?

O propunere care ar urma să conducă rapid la eficientizarea utilizării resurselor se referă la zona medicamentului. Pentru programele naţionale, care consumă acum peste o treime din bugetul de medicamente, se vor introduce ca regulă contracte cost-volum şi cost-volum-rezultat. În acest mod se va stabili (multi)anual, prin negociere între Minister şi companiile farmaceutice, numărul total de pacienţi ce va fi tratat cu suma disponibilă; depăşirea numărului de pacienţi trataţi va putea fi făcută cu suportarea costurilor de către producători. Acest număr suplimentar de pacienţi trataţi va fi luat în calcul la negocierea următorului contract. Va creşte deci cota bugetară alocată companiilor care tratează pacienți suplimentari faţă de numărul de pacienţi plătit din fonduri publice. Acolo unde este posibil, plata se va face numai în funcție de atingerea anumitor parametri/rezultate agreaţi în contract (precum negativarea anumitor parametri, reducerea concentraţiei virale etc.).

Tot la nivelul politicii medicamentului se introduce conceptul „farmaciei preferate”, care va putea, pe bază de volume, să negocieze cu companiile private de asigurări condiţii suplimentare faţă de cele generale, inclusiv termene de plată mai convenabile, în funcţie de anumiţi parametri specifici.

Ce se întâmplă cu asistenţa primară ?

Asistenţa primară la nivel comunitar va trebui de asemenea modificată pentru a putea pune în practică propunerile Raportului: echipe de asistenţă interdisciplinară la nivel local, sub coordonarea autorităţilor locale. La ora actuală pe acest segment autorităţile locale nu au niciun mecanism care să le permită să se asigure de starea de sănătate a locuitorilor comunității. Propunem înfiinţarea unor echipe din care să facă parte, pe lângă medicul de familie, asistentul medical comunitar şi asistentul social.

Acolo unde nu există medic de familie primăria ar trebui să aibă voie să angajeze direct medic, cu atribuţii clar delimitate. Acest model există în multe state, care au concomitent şi medic de familie.

Prevenţia va trebui să devină o responsabilitate partajată de nivelul local cu cel naţional. Astăzi, nivelul local nu este implicat deloc. În acelaşi timp trebuie încurajată posibilitatea de integrare între asistenţa spitalicească şi cea extraspitalicească, inclusiv prin posibilitatea de a avea bugete comune, pentru a putea asigura continuitatea îngrijirilor medicale.

Pentru textul integral, vezi ediţia print Medica Academica, noiembrie 2011.

Au participat peste 150 de medici, manageri de spitale, decidenţi din toate segmentele sectorului de sănătate, inclusiv reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai unor instituţii internaţionale cu autoritate în domeniul politicilor sanitare.

Ce viitor are Health Technology Assessment în România?

Sesiunea dedicată HTA – Health Technology Assessment a generat discuţii şi soluţii valoroase pentru eficientizarea sistemului medical românesc. Specialiştii străini în HTA au prezentat modele din mai multe ţări europene unde HTA a contribuit esenţial la eficientizarea sistemelor de sănătate.

Secretarul de stat în Ministerul Sănătăţii, prof. dr. Adrian Streinu-Cercel, a demonstrat necesitatea adoptării HTA şi a anunţat înființarea Agenției Naționale pentru Evaluarea Tehnologiilor Medicale (HTA-Health Technology Assessment).

Agenția Națională pentru Evaluarea Tehnologiilor Medicale ar trebui să fie o instituție independentă, la început cu rol consultativ, urmând ca apoi să aibă și rol decizional.

„Avem nevoie de evaluarea tehnologiilor medicale pentru că în România se vorbește prea mult și se știe prea puțin, și trebuie să se înțeleagă că acest pas înseamnă mai bine pentru pacient și nu este împotriva companiilor”, a spus dr. Sorin Popescu, Corporate Affairs Manager Amgen, liderul mondial în domeniul biotehnologiei.

Sesiunea dedicată HTA a fost moderată de dr. Krzysztof Landa, președinte Watch Healthcare Foundation, CEO Metirum L.A., General Partner HTA Audit, Polonia. Landa a atras atenţia asupra riscului ca autorităţile din sănătate să ia decizii greșite în lipsa mecanismelor HTA, pentru că nu există perspectivă asupra valorilor și necesităților reale din sistem.

Specialiștii în HTA vor fi pregătiți în cadrul Școlii Naționale de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar București. Potrivit directorului general al instituţiei, prof. dr. Cristian Vlădescu, „această structură organizațională trebuie să fie independentă de factorul decizional. Evaluarea tehnologiilor medicale va schimba regulile jocului, deciziile vor deveni explicite, bazate pe dovezi reale”.

HTA şi bolile cronice

Noile indicaţii terapeutice în managementul bolilor hepatice cronice au fost prezentate de prof. dr. Irinel Popescu. Aplicând principiile HTA, domnia sa a analizat din perspectiva raportului cost-eficienţă variantele de tratament pentru hepatitele B şi C. Concluzia: creşterea eficacităţii şi minimalizarea efectelor adverse şi a costurilor vor fi o provocare pentru clinicienii care doresc să ofere tratamentul cel mai bun pacienţilor lor.

În acelaşi registru al cost-eficienţei a prezentat şi prof.dr. Mihai Lucan una dintre dilemele sistemului medical românesc: insuficiența renală cronică decompensată. Concluzia: transplantul renal este mai eficient economic şi medical decât dializa.

Dr. Florian Berghea, secretar general al Societăţii Române de Reumatologie, a sugerat realizarea unei mini-evaluări a tehnologiilor de sănătate care poate fi derulată în cadrul oricărui consumator de tehnică medicală. „De ce un spital trebuie să aștepte crearea unei agenții când, dacă sunt puse la dispoziție date economice și se strâng cei mai buni specialiști într-un domeniu, se poate stabili un protocol de mini-evaluare?! A alege din start produsul cel mai ieftin e o decizie greșită”, a spus dr. Berghea.

Conf. dr. Daniel Grigorie, din cadrul Institutul Național de Endocrinologie „C.I. Parhon”, a dezvoltat  şi prezentat un model de evaluare a tehnologiilor medicale pentru riscul individual de fractură în cazul femeilor care au depășit vârsta de 50 de ani, particularizat pentru pacientele cu osteoporoză şi osteopenie din România. Cu ajutorul modelului FRAX specific românesc, disponibil pe site-ul Centrului OMS pentru osteoporoză, pacienții își pot calcula riscul de fractură pentru următorii zece ani sau medicii de familie pot face acest lucru pentru pacienții lor, proces care durează doar câteva minute.

Dr. Iulia Kulcsar, Coordonator Naţional de prevenţie cardiovasculară, Societatea Română de Cardiologie, a prezentat situaţia din România – statistici şi acţiuni pe termen scurt şi lung privind prevenţia bolilor cardiovasculare. Domnia sa a făcut în permanenţă referire la modul în care România trebuie să se raporteze la contextul european în programele de prevenţie a bolilor cardiovasculare.

Priorităţile ministrului sănătăţii

Prezent la cea de-a treia ediţie a conferinţei internaţionale „Chronic Disease and Health Management – Investiție în calitatea sănătăţii”, ministrul Sănătății, conf. dr. Ritli Ladislau, a anunțat câteva dintre priorităţile ministerului pentru anul 2012: programe regionale de screening pentru tipurile de cancer care fac cele mai multe victime (cancer de col uterin, colorectal, mamar), campanii de informare a populației în legătură cu factorii de risc pentru cancer și constituirea unui Registru Național de Cancer. În ceea ce priveşte bolile cronice, ministrul Sănătăţii crede că un management eficient al acestora implică interdisciplinaritate şi este sarcina întregii societăți, a factorilor economici, sociali și politici, care trebuie să colaboreze în acest demers.

Politici europene şi româneşti

În aceeaşi notă a fost şi prezentarea policy officer-ului de la Comisia Europeană, Francisca Garcia Lizana, ce a oferit exemplul unor state precum Danemarca, Spania sau Portugalia, care au obținut un mai bun management al bolilor cronice printr-o abordare multidisciplinară. Concret, managementul bolilor cronice se face cu echipe de medici şi asistente de diverse specialități, dar și prin implementarea unor sisteme de telemedicină.

„Bolile cronice nu vor dispărea pur și simplu. Scopul sistemelor de sănătate este acum de a îmbunătăți cât mai mult calitatea vieții pacienților și de a le diminua simptomele. Pentru îmbunătățirea managementului bolilor cronice în România ar trebui să se înceapă cu o analiză a ineficiențelor. Trebuie să clarificați care sunt provocările mediului local în primul rând, dar și care sunt elementele pe care vă puteți baza”, a spus Ellen Nolte, director Health and Healthcare Policy Programme, RAND Europe.

Horia Cristian, secretar al Comisiei pentru Sănătate și Familie din Camera Deputaților, a vorbit despre necesitatea ca sistemul medical românesc să fie transformat, asimilând managementul medical unor modele de business. „Plata per serviciu nu funcționează în România, iar acest sistem va continua să toace bani pentru că medicii vor fi tentați să ofere mai multe servicii pentru a câștiga mai mulți bani”, a spus Horia Cristian.

Restructurarea sistemului de sănătate pentru confruntarea cu “epidemia” de boli cronice – urgenţa secolului 21 a fost tema pe care a ales să conferenţieze dr. Mircea Olteanu, prim vice-preşedinte, Asociaţia Spitalelor din România. Domnia sa a făcut o amplă analiză a situaţiei din România, comparativ cu alte ţări din UE, oferind câteva reguli care trebuie urmate pentru restructurarea sistemului sanitar românesc.

Know-how-ul industriei

Bart de Witte, CEE Healthcare Industry Leader/Business Development Executive, IBM, Slovacia, a prezentat un sistem IT de expertiză care asistă medicii în stabilirea diagnosticului și în luarea deciziei de tratament pe baza rezultatelor centralizate ale studiilor medicale dintr-o specialitate anume. După implementarea acestui sistem la Sequoia Hospital, SUA, mortalitatea a scăzut cu 50%. IBM are în derulare în prezent proiecte în țări precum Cehia sau Slovacia. „În România nu putem începe discuția pentru un astfel de sistem până nu avem garanția că găsim deschiderea necesară”, a concluzionat reprezentantul IBM.

Vocea pacienţilor

Dorica Dan, vicepreşedinte EURORDIS, a vorbit din perspectiva instituţiilor europene despre parteneriatul autorităţi-pacienţi în elaborarea politicilor de sănătate şi îngrijiri. Despre demnitate şi respect, despre drepturile supravieţuitoarelor cancerului mamar a vorbit Raluca Blaga, Societatea Română de Cancer Cluj-Napoca.

NOU la CDM

La cea de-a treia ediţie a conferinţei “Chronic Disease and Health Management – Investiție în calitatea sănătății” a fost lansată Alianța pentru Managementul Bolilor Cronice în România. „Recomandăm integrarea sistemelor de îngrijire a bolnavilor cronici, iar în ceea ce privește finanțarea, au apărut modele furnizate de organizații internaționale care ar trebui luate în considerare. Este mai bine plătită amputarea unui picior decât prevenirea ei; pentru prevenție plata este nesemnificativă”, a atras atenția dr. Mircea Olteanu, prim vice-președinte în cadrul Asociației Spitalelor din România. Alianța pentru Managementul Bolilor Cronice din România va fi afiliată la organismele internaționale de profil. <<<

Mulţumim partenerilor:

Amgen România

Sanofi-Aventis

IBM România

Ipsen Pharma

Janssen

AstraZeneca

Novartis Oncology

Lundbeck Export

Servier Pharma

System Plus

Evenimentul a reunit peste 100 de participanţi – 31 de jurnalişti, comunicatori din industria de sănătate, profesori reputaţi, reprezentanţi ai instituţiilor cheie pentru sistemul sanitar: Ministerul Sănătăţii, CNAS, Colegiul Medicilor. Au fost prezenţi şi reprezentanţi ai asociaţiilor de pacienţi, ai sistemului privat de asigurări de sănătate, ai furnizorilor privaţi de servicii medicale, directori de comunicare din industria farmaceutică.

Ziariştii participanţi au reprezentat TVR 1, Antena 3, Money Channel, TVR Cluj, TV Prahova, Radio România Actualităţi, Radio Europa FM, agenţiile de ştiri Agerpres şi Newsin, Hotnews, cotidienele Evenimentul zilei, Gazeta de Cluj, Jurnalul de Argeş, Ziarul de Iaşi, Cronica Română, Informaţia Piteştenilor, Monitorul Expres Braşov, presa specializată – Medica Academica, Viaţa medicală,  paginamedicala.ro, Farmacia ta, revistele Avantaje şi Felicia.

20 de lectori, personalităţi cu autoritate în specialităţile pe care le reprezintă, au susţinut prezentări pe teme de actualitate în sănătate, generând dezbateri aprinse între participanţi şi, în final, concluzii valoroase privind comunicarea între instituţiile sistemului de sănătate şi între acestea şi jurnalişti.

Victor Olsavszky, şeful Biroului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în România, şi europarlamentarii Petru Luhan şi Cristian Bușoi au prezentat politicile şi strategiile privind managementul bolilor cronice, fiecare din perspectiva instituţiei pe care o reprezintă. Elementul spectaculos al acestor intervenţii l-au constituit datele şi statisticile recente aduse în atenţia participanţilor, precum şi permanenta raportare la situaţia din România, comparativ cu alte ţări UE.

Dezbateri aprinse a generat subiectul infecţiilor nosocomiale, mai ales că perioada desfăşurării şcolii de vară a coincis cu un “episod nosocomial” care a avut loc la Spitalul Judeţean Galaţi. Lectori la această secţiune au fost conf. dr. Molnar Geza şi dr. Mihaela Moşneguţu, director medical la Antibiotice Iaşi. Cei doi au prezentat subiectul din perspective diferite, dar concluziile au fost aceleaşi: bolnavul nu poate fi “sterilizat”, infecţia nosocomială nu poate fi eradicată, dar există mijloace pentru a reduce semnificativ riscul de infectare.

Eterna problemă a raportului cost-eficienţă, altfel spus “tratament cu inovative sau cu generice?”, a fost adusă în dezbatere de jurnalişti cu intenţia de a clarifica cât mai mult acest subiect actual în mai toate ţările. În context, reprezentanţii industriei farmaceutice, Cristian Luţan şi Sorin Popescu, au avut prezentări axate pe accesul pacientului român la tratament. Complementar celor două teme a fost subiectul ales de dr. Ioana Bianchi, consilierul preşedintelui CNAS, care a tratat transparenţa în selectarea pe liste şi compensarea medicamentelor în România, comparativ cu Franţa.

Un interes deosebit a stârnit prezentarea directorului general Cegedim, Petru Crăciun, care, vorbind despre sustenabilitatea sistemului de sănătate, a precizat că în România consumul de medicamente este jumătate din media regională. “Suntem de două ori mai sănătoşi sau ne tratăm pe jumătate?”, a fost întrebarea-concluzie a analizei Cegedim.

În aceeaşi notă s-a menţinut prezentarea dr. Adrian Pană, consultant independent de sănătate publică şi management, numită „Programele Naţionale de Sănătate…încotro?” Analizând comparativ politicile şi cheltuielile Ministerului Sănătăţii în perioada 2006-2010, specialistul a ajuns la concluzia că “în condițiile în care finanţarea Programelor Naţionale de Sănătate se va menţine la nivelul anului 2011, conform Strategiei Fiscale a Guvernului, în 2013 nu vor mai exista fonduri pentru tratamentul pacienților cu cancer şi diabet zaharat, ci doar fonduri pentru acoperirea datoriilor acumulate în anii anteriori”.

O sesiune specială a fost dedicată strategiilor de comunicare şi informare în domeniul sănătăţii. Ziariştii şi comunicatorii din sistem au avut posibilitea să discute diferenţa dintre ştirea importantă şi ştirea “care vinde” în comunicarea din sănătate. Lectori au fost dr. John Lister, profesor de Health Journalism la Coventry University (Marea Britanie), prof. dr. Vasile Astărăstoae, prof. dr. Nicolae Bacalbaşa, Mirela Matyas, director general Qubic Group. De asemenea, s-a luat în discuţie aspectul etic al comunicării din perspectiva drepturilor pacientului. La această secţiune, Mircea Rădulescu (Core Invest Health) a făcut o demonstraţie de „altfel de comunicare”: produsul anti-aging REVIDOX, cu efecte notabile în menţinerea tinereţii organismului, a fost prezentat ca un posibil colac de salvare pentru bugetele sănătăţii, supuse presiunii îmbătrânirii globale.

Având în vedere că există intenţia de a legifera asigurările private de sănătate, la Şcoala de vară au fost invitaţi reprezentanţii European Life & Health Underwriting Association, care au prezentat sistemul asigurărilor private de sănătate din Spania – ţară cu o experienţă considerabilă în acest domeniu. Tot la această secţiune, dr. Cornelia Scărlătescu a vorbit despre reforma sistemului sanitar şi asigurările private.

La capitolul privind eficiența sistemului, atât din punct de vedere medical, cât și economic, s-a înscris și prezentarea lui Traian Ionescu, e-Health Business Consultant SIVECO. O analiză bazată pe costuri și beneficii a demonstrat că “Informatizarea sistemului de sănătate este un proces necesar”.

Despre serviciile private de sănătate şi raportul dintre acestea şi serviciile publice a vorbit directorul executiv al Reţelei private de sănătate Regina Maria, Sergiu Neguţ. Prezentarea sa a generat discuţii aprinse între medici şi jurnalişti pe controversatul subiect al medicului angajat “şi la stat, şi la privat”.

Pacientul bine informat a fost în centrul prezentărilor dr. Cătălin Codreanu, preşedintele Ligii Române contra Reumatismului, şi Annei Wagstaff, assistant editor, Cancer World Magazine.

Cu sprijinul companiei Abbott  România şi al asociaţiilor de pacienţi, jurnaliştii au avut ocazia să viziteze Fundaţia Baylor Marea Neagră, Constanţa, singurul centru de Excelenţă HIV din ţară şi prima reţea de centre de testare pentru HIV, Hepatită B şi Hepatită C din România.

Concluzii

Vorbind despre neraportarea infecţiilor nosocomiale, conf. dr. Molnar Geza aprecia că în acest caz este o “lipsă de comunicare pentru protejarea imaginii”.

Această apreciere poate fi extrapolată şi la nivelul componentelor sistemului sanitar.

Participanţii la Şcoala de vară au concluzionat, în unanimitate, că “sistemul sanitar este un sistem închis din perspectiva comunicării cu exteriorul”. Leitmotivul dezbaterilor a fost “lipsa de comunicare autentică şi lipsa de transparenţă”. Este nevoie de transparenţă în:

• 
relaţia şi comunicarea dintre MS şi CNAS

• 
luarea deciziilor atât de către MS, cât şi de către CNAS – aceasta însemnând comunicarea şi explicarea lor cu consecinţele pe termen scurt, mediu şi lung.

Jurnaliştii au sugerat conferinţe de presă periodice, atât la MS cât şi la CNAS, chiar şi numai pentru explicitarea sau lămurirea anumitor măsuri.

Lipsa de transparenţă în administrarea banilor asiguraţilor și necomunicarea modului cum sunt repartizaţi şi gestionaţi au fost considerate de toţi participanţii deficienţele majore în comunicarea MS, CNAS şi chiar a guvernului cu opinia publică.

Fondul pentru Sănătate nu este constituit din bani publici, şi de aceea se impune transparenţă maximă în administrarea lor şi explicarea permanentă a deciziilor care se iau în repartizarea lor.

• 
În discuţii informale, ziariştii  au reproşat lipsa de receptivitate a decidenţilor când li se solicită interviuri sau declaraţii referitoare la probleme apărute intempestiv în sfera medicală.

• 
Ziariştii au criticat comunicarea reactivă a MS si CNAS

• 
O întrebare la care ziariştii caută răspuns: ce sumă s-a strâns din taxa pe viciu și cum a fost folosită?

• 
Prezentarea strategiilor europene în domeniul sănătăţii de către europarlamentari şi şeful Biroului OMS au demonstrat că un sistem sanitar eficient implică strategii pe termen lung, nu pe cicluri electorale, şi bugete multianuale (minimum 7 ani). Ziariştii au solicitat discuţii şi dezbateri cu oficialii pe aceste teme.

• 
Ziariştii doresc să fie parteneri cu MS şi CNAS pentru comunicarea şi informarea promptă a opiniei publice.

• 
“Știrea care vinde” pare a fi alternativa la lipsa informaţiei consistente, ceea ce până la urmă este un alt fel de manipulare și de abatere a atenţiei de la problemele majore ale sistemului sanitar. Jurnaliştii au nevoie de informaţii importante, în interesul pacientului, al medicului și al celorlați actori implicați în actul medical și asistența medicală.

• 
Reprezentanţii pacienţilor au cerut aplicarea principiului “nimic pentru pacienţi fără pacienţi”, prin instituirea dialogului permanent cu oficialii din MS şi CNAS.

CNAS și MS, cele mai mari bănci de date

Şi la Şcoala de vară Tarus Media participanţii au criticat sistemul medical pentru lipsa de date actualizate. Chiar în cadrul unei sesiuni, unul dintre participanti a prezentat date despre România (inaccesibile în România) luate de pe site-ul OECD.

Informatizarea sistemului a transformat CNAS şi, implicit,  MS în cele mai mari bănci de date… neexploatate. S-a sugerat în cadrul Şcolii de vară prelucrarea acestor date şi publicarea de rapoarte, statistici şi analize pe 
site-urile celor două instituţii.

Concluzia finală

Regândirea strategiei de comunicare a componentelor sistemului sanitar între ele, cu mass-media şi cu opinia publică.

Comunicarea eficientă şi transparenţa va duce la reconstruirea  credibilităţii sistemului și poate fi un prim pas în eficientizarea lui, in beneficiul pacientilor, dar şi din punct de vedere financiar.

Ziariștii participanți au apreciat calitatea speaker-ilor, a prezentărilor şi volumul mare de informaţie care s-a vehiculat la Şcoala de vară. A fost extrem de apreciat networkingul cu autorităţile şi personalităţile din sistemul medical, precum şi cu reprezentanţii mediului de afaceri din sistem.

Reprezentanţii „industriei  de sănătate”  au fost la rândul lor mulţumiti de comunicarea directă pe care au avut-o cu ziariştii prezenţi la Școala de vara, recunoscând ca a fost un eveniment interesant şi extrem de util din această perspectivă. <<<

Premianţii Şcolii de Vară Tarus Media – Sănătate 2020

Câştigătorii celor şase burse puse în joc la Şcoala de vară – Sănătate 2020, organizată de Tarus Media la Mamaia în perioada 1-4 septembrie 2011, sunt:

Nicoleta Bunduc, Ziarul de Iaşi – în redacţia British Medical Journal – Londra

Cristina Bobe, Hotnews – Assistance Publique – Hôpitaux de Paris

Corina Radu, TVR – Parlamentul European şi Comisia Europeană – Bruxelles

Valentin Popescu, Antena 1 – Parlamentul European şi Comisia Europeană – Bruxelles

Adriana Turea, Radio România Actualităţi – documentare în asigurări private de sănătate – Madrid

Andrei Biro, TVR Cluj – documentare în asigurările private de sănătate – Madrid.

Primele patru burse vor fi acordate în perioada octombrie 2011- martie 2012 şi constau din patru zile de documentare la instituţii europene. Bursele de la Madrid, acordate de Asociaţia de Underwriting, Medicină şi Daune în Asigurări din România şi asiguratorul spaniol Mapfre, constau dintr-o săptămână de documentare în domeniul asigurărilor private de sănătate în perioada aprilie-iunie 2012.

Juriul a fost alcătuit din prof. dr. Traian Mihăescu, editorul British Medical Journal – ediţia în limba română, prof.dr Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, dr. Ioana Bianchi, consilierul preşedintelui CNAS, dr. Adrian Pană, consultant independent în management sanitar şi Delia Budurcă, redactor-şef Medica Academica. Concursul a constat în scrierea unor eseuri pe următoarele teme:

· Am fost o zi consilier de imagine la CNAS

· Portretul robot al ministrul sănătăţii ideal pentru România

· Trei priorităţi pentru noua lege a sănătăţii pentru ca sistemul sanitar să fie în beneficiul pacienţilor

· Asigurările private de sănătate – gură de oxigen pentru bugetul Sănătăţii

În 2012, Școala de vară Tarus Media la Bruxelles!

Ce-i drept, în nicio ţară din lume nu se poate spune că sistemul de sănătate funcţionează pe criteriile unei pieţe libere, dar, dacă aruncăm o privire către cum funcţionează actualele sisteme, inclusiv cel din România, putem avea indiciile către ce ar trebui să ne îndreptăm.

Pare un paradox, dar cu cât mai mulţi bani se cheltuiesc în sistemul de sănătate românesc, cu atât mai puţine servicii medicale este capabilă să obţină populaţia. De fapt, modul în care funcţionează sistemul devine şi mai paradoxal – lipsa performanţei în acordarea de servicii de sănătate nu este penalizată, ci chiar premiată. De fapt, în spitalele din România se întâmplă ca şi în educaţie – eşecul sistemului de a-i educa pe copii duce la alocarea mai multor resurse.

De asemenea, un alt mecanism impus de stat care face ca sistemul de sănătate să se confrunte cu lipsuri din ce în ce mai mari este controlul preţurilor. Impunerea unor preţuri sub cele care s-ar forma pe o piaţă liberă nu face decât să stimuleze un consum artificial, în vreme ce oferta rămâne aceeaşi. Iar aceste lucruri nu duc decât la dispariţia de pe piaţă a acelor produse. Astfel că se ajunge în situaţia în care guvernul şi nu pacienţii sau doctorii decid cine primeşte tratament. Iar acest lucru se poate observa clar în România. Preţurile impuse de Ministerul Sănătăţii la medicamente, în loc să determine o mai mare disponibilitate a tratamentelor au, de fapt, efectul contrar. După cum arată statisticile, exportul paralel de medicamente creşte de la an la an.

Un alt aspect determinant pentru modul în care funcţionează sistemul de sănătate este cum se face asigurarea de sănătate. Exemplul Statelor Unite este clar. Într-un studiu realizat în 1992 despre istoria sistemului de sănătate american se nota că, în 1910, 56% dintre spitale erau private. După zeci de ani de intervenţie a guvernului în domeniul sănătăţii, procentul a scăzut drastic. Ce a crescut însă? Costul îngrijirii medicale. Cheltuielile cu îngrijirea pacienţilor au crescut de 224 de ori între 1965 şi 1989. Este evident că intervenţia statului nu a făcut decât să îngrădească accesul populaţiei la servicii medicale. Nu ştiu dacă s-a facut vreun studiu care să analizeze situaţia din România, însă nu ar fi suprinzător dacă am constata şi aici o creştere semnificativă.

O altă chestiune care poate duce la îmbunătăţirea funcţionării sistemului de sănătate din România este apariţia asigurărilor private. Dar, pentru ca acest lucru să aibă un efect pozitiv, populaţia nu ar trebui să mai fie obligată să contribuie la sistemul public, ci să aibă posibilitatea să opteze pentru asigurator. În acest moment, nimeni nu poate spune cât se strânge la Fondul de sănătate şi unde se duc banii. De fapt, statul administrează bani privaţi. Dar şi aici sunt câteva probleme care pândesc – o intervenţie a guvernului în domeniu poate avea efecte contrare. Şi anume creşterea preţurilor asigurărilor de sănătate, pentru că asigurările înseamnă aprecierea riscurilor pe care o anumită persoană le are. Adică, o anumită categorie va plăti mai puţin decât alta. Un sistem în care asiguratorii privaţi vor fi obligaţi să asigure pe toată lumea la acelaşi nivel nu va face decât să ducă la o creştere a preţurilor, pentru că nu se va face decât o redistribuire a veniturilor, de la grupurile cu risc scăzut la cele cu risc mare.

Ca o concluzie, intervenţia guvernului în domeniul sănătăţii nu face decât să creeze o situaţie paradoxală; creşterea cheltuielilor cu echipamentele, infrastructura, salariile personalului medical duce la o scădere a calităţii actului medical. <<<

Eseu premiat la Şcoala de vară Tarus Media